Secretul nostru. De ce stă copilul meu să citim zeci de minute în şir

0 Comentarii
Secretul nostru. De ce stă copilul meu să citim zeci de minute în şir

Nu obişnuiesc să îl laud pe Luc în fața voastră, nu ştiu dacă ați observat. Sunt oricum subiectivă şi chiar şi când se opreşte din băut apă şi face un “aaaa” de final mie mi pare de un talent teribil. Şi totuşi țin să vă împărtăşesc cum şi de ce, la vâsta de 2 ani şi 3 luni, are răbdare şi chiar cere să citim poveşti minute în şir. Zeci de minute în şir, în fiecare zi. Uneori, înainte de somnul de noapte, chiar şi o oră. Poate vă inspiră.

Mărturisesc că am făcut un experiment şi nu ştiam dacă va funcționa. Nu am văzut nicăieri, dar mi s-a părut cumva firesc. În timpul alăptării, încă de când era cât un bondar, îi vorbeam. Îi povesteam tot soiul de întâmplări inventate sau nu, îi citeam subtitrările de la filmele la care mă uitam (când era mic, mic şi îl țineam cu spatele la TV-ul dat pe mut) sau pălăvrăgeam poveşti.

Apoi, uşor-uşor, am luat şi cărți în mână. El servea masa, eu răsfoiam pagini. Nu m-am strofocat foarte tare să caut cărți speciale, cum sunt cele alb-negru sau cu imagini multe şi text puțin. Nu. Ce aveam prin casă, ce mai primeam şi ce mi se mai părea mie drăguț. De la reviste până la cărți senzoriale. Doar să am ceva în mână, din care să citesc. Desigur, pe măsură ce a crescut, pe măsură ce i-am văzut interes în a da paginile, am început să acord o mai mare importanță şi m-am axat pe câteva.

Am încercat de câteva ori să îi citesc şi în afara alăptatului, dar în mare parte citeam pereților. Eu citeam, el se juca şi mai venea doar din când în când curios la picioarele mele, pentru câteva minute. Dar dacă “se mufa” la țiți, devenea atent. Probabil asociase deja cititul cu alăptatul, pentru că ori de câte ori voia la sân, eu luam o carte cu noi.

Nu degeaba prima lui propoziție, acum câteva luni, a fost următoarea: “mami, țiți, tim”. Adică, “mami vreau să mănânc şi să citim”.

Singura mea frică – şi probabil de aceea nu am insistat pe subiect, fiindcă nu sunt expert în puericultură – era ca, după înțărcare, să nu mai vrea să citească deloc. Mă gândeam că poate e obişnuință, nu plăcere. Şi dacă țiți nu mai e, cartea nu îşi mai are rostul. Aşa că, pentru a pregăti terenul, l-am pus pe soțul meu să îi citească. Şi când eram toți trei (Luc la sân, evident), şi când erau doar ei doi (deşi nu dura mai mult de cinci-şapte minute, că Luc zicea “mami țiți”).

Dar vineri, în prima zi în care Luc i-a văzut pe părinții mei după atâtea luni, m-a uimit. Înțărcat (urât cuvânt) nu este încă, dar a stat 15-20 de minute cu tata, tataie al lui, să citească. El l-a rugat de cum l-a văzut. “Tataie țitim”.

Să îl văd pentru prima oară uitând complet de mine, de asocierea cu alăptatul, m-a bucurat incredibil de mult. Nu m-am ridicat de pe scaun, nu am îndrăznit nici să îl corectez pe tata, care nu avea ochelarii la ochi şi citea prost. Îl corecta Luc. Exact aşa. Ştia toate cuvintele pe care tata le greşea. Şi, de atunci, citeşte fără mine cu toți. Cu bucurie, curiozitate, interes.

Sigur că la somnul de prânz sau la cel de noapte ne mai păstrăm ritualul nostru drag. De care poate țin cu dinții acum. Îi citesc până adoarme şi profit de apropierea dintre noi. Dar nu pot să nu mă bucur că experimentul meu a dat roade, iar cartea a devenit astăzi una dintre jucăriile lui preferate.

Sunt curioasă dacă voi ați încercat asta sau dacā a aveți alte tehnici 🙂

PS: cartea din poză e “Ursulețul reciclează”, de Alexandra Wadhwani, pe care au citit-o vineri. O recomand, e tare drăguță (şi nu, nu este reclamă plătită).

Cu drag,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.