A fost odată un Paşte

0 Comentarii
A fost odată un Paşte

Mă cuprind emoțiile copilăriei când îl văd pe Luc cum doarme, liniştit. Când conştientizez că mai sunt câteva ore şi umează să vină bunicii lui, părinții mei, taman în Tokyo, la Capătul Pământului. Să facem Paştele împreună, aici, în țara cea mai apropiată de Soare. Cred că niciodată nu am lipsit din Voineasa de Paşti. Eu, darămite ai mei.

Deşi sunt aici, mă văd foarte clar printre mieii lui tataie şi mamaie. Mă închipui în casa lor, unde am crescut atâta timp, de parcă a fost astă după-masă. Mă şi văd bosumflată că am căzut în genunchi în bălegar şi mi-am murdărit pantalonii mei galbeni, mândri, cu “bozânare”, primiți de la o vecină. Mă şi văd cu o bucată de fân în mână, în grădina mai mică, încercând să ademenesc un miel, să îi ating blana țigaie.

A fost odată un Paşte când bătrânii mei dragi au avut multe oi, aşa că, de la sine înțeles, au avut şi mulți miei. Unii erau albi, alții erau negri, dar cel mai des ieşeau “oacheşi”, adică precum un urs panda: albi cu negru la ochi şi la picioruşe. Alergam de la unul la altul şi încercam să îi prind. Ei, şi una dintre oi a avut “gemeni”, un fenomen destul de rar, unde – nu ştiu să vă spun de ce – cel mai mic nu primeşte suficient lapte de la mamă şi are nevoie de ajutor. Aşa că, mamaie l-a luat în casă şi l-a hrănit cu biberonul, cu lapte de vacă. Îl ținea sub sobă, într-o cutie de carton, apoi numai în şorț, în brațe. Nu se mai dezlipea de el. Şi nici noi, eu, frate-meu şi doi verişori, când rămâneam la ei. Şi mielul ăsta ne devenise atât de drag, că nu l-au mai făcut drob. Iar eu am țopăit de bucurie, fiindcă uram, încă de pe atunci, “sacrificarea” lor. Oi nu mai avem de vreo câțiva ani, iar un miel nu am mângâiat demult.

A fost odată un Paşte când mamaie a făcut 12 cozonaci într-o zi. Unu l-a păstrat pentru ea şi tataie, iar restul – la copii, nepoți şi vecini. Îmi amintesc perfect cum am pândit-o prin crăpătura uşii de la bucătărie, încăpere ce noaptea devenea dormitor, şi cum frământa la aluat. Îl răsucea pe toate părțile într-un lighean albastru, apoi îl lăsa la crescut pe sobă. Noi ne cocoțam şi furam din cocă, până ne prindea. “O să vi se lipească de mațe”, ne spunea. Turna apoi în tăvi, ungea cu ou şi alinia cozonacii pe două “rânde” în cuptorul de lut din curte, punând o tablă pe post de uşă. Până îi verifica mamaie cu andreaua, noi îi mirosiserăm de mii de ori. Cozonaci avem şi acum, de casă sau de la magazin. Dar mirosul acela de nuci coapte din fața cuptorului nu mai există. Nici mamaie.

A fost odată un Paşte când mi-a ars frate-meu bretonul şi sprâncenele cu lumânarea, la Prohod. Când înconjuram Biserica pe ploaie, când ne ascundeam printre morminte, când aşteptam cuminți să treacă Postul şi să mâncăm toate rulourile cu vanilie şi zahăr pudră. Când am primit un ou de lemn şi am trişat la “ciocănitul ouălor”, cum zic ai mei. Sau când, a doua zi de Paşti, făceam turul Voinesei, de la rudele din vale până la cele din deal.

A fost odată un Paşte când, la 12 noaptea, preotul a ieşit cu Lumină şi a început să cânte de mi-au stat respirațiile pe limbă. Nu mişcam, nu gândeam, doar simțeam puterea Sărbătorii. Şi coboram de pe deal, unde era cocoțată Biserica noastră, cu degetele căuş, să nu se stingă lumânarea. Până acasă, mergeam țanțoş, unde o înfigeam, aprinsă, într-un pahar cu mălai.

A fost odată un Paşte de care îmi e dor. Şi nu pentru că nu mai pot mângâia miei. Nu pentru că nu mai pot face cozonaci, nu mai pot “ciocăni” ouă sau nu mai pot simți vibrația de altădată. Ci pentru că nu pot apăsa pe “repeat” şi nu pot pune caseta bine, să o vizualizez când am chef. Pentru că, oricât de frumos este acum, copilăria a fost minunată. Pentru că sentimentele pure, care îmi dădeau pene să zbor, care mă făceau să văd şi bălegarul frumos, nu le mai găsesc de atunci.

A fost odată un Paşte de care îmi e dor. Mai ales de oameni dragi, care nu mai sunt decât în amintire.

Poza: Alin Ştefan

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.