Când eşti frumoasă în ochii copilului tău

0 Comentarii
Când eşti frumoasă în ochii copilului tău

Ne uitam pe nişte poze cu noi, cu mine, cu el, cu oraşul. Iar la una dintre poze, la cea din deschiderea articolului, a spus clar şi răspicat:

-Mami fumoasă!

Am făcut ochii mari, mi-am întors urechile spre gura lui – crezând că nu aud bine – şi l-am pus să repete. “Mami fumoasă”. Pentru prima oară în viața lui de doi ani şi început de primăvară, mi-a trântit un asemenea compliment, fără să îi fi spus nimeni înainte. Fără să îi fi şoptit cineva înainte. Probabil l-o mai fi auzit până acum pe tatăl lui, care – recunosc ca o pupăză îmbujorată – îmi spune mai des decât aş merita, chiar şi când sunt dată cu pastă de dinți pe coşuri, spre exemplu, dar astăzi nu a fost cazul. Nu îmi amintesc. A venit, pur şi simplu, din lăuntrul copilului meu.

Niciodată nu m-am considerat vreun fotomodel fatal, v-am mai spus. Ba chiar am avut complexe de inferioritate din copilărie, că eram scundă şi slabă ca o scândură. Atât e slabă, că mi se vedeau venele indigo pe picioare. Nici pe Andrei nu îl prea credeam când încerca să îmi facă vreun compliment ca să mă agațe, copii fiind.

Dar, cumva, în fața lui Luc, m-am simțit liniştită din prima clipă. Fără să fiu îngrijorată de aspect. Ori de câte ori aveam momentele noastre de cuibărire, ori de câte ori se uita țintă, secunde bune, în ochii mei, mă simțeam eu în deplinătatea ființei mele. Parcă mă scana şi mă cunoştea cu totul. Mereu am avut impresia că ochişorii lui îmi privesc sufletul, nu chipul. Că mă privesc pur, fără pic de prejudecată, fără termen de comparație, atât de sincer, că mă descos până în ultimul țesut.

Luc se bucura de mine ca şi când m-aş bucura eu de nişte flori de coada şoricelului, pe care le văd pentru prima dată pe câmp, fără să ştiu că există freziile la colțul blocului. Parcă mă aprecia pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea ce devin în comparație cu alții. Mă aprecia pentru cum îl mângâi pe spâncene, pentru cum îi pup pe rând degețelele, pentru cum îl las să doarmă pe mine, deşi mai am puțin şi dau în torticolis. Mă aprecia pentru felul meu de a fi. Felul meu de a fi cu el.

Şi cred că asta fac toți copiii cu mamele lor. Cred că ne văd frumoase din prima zi în care ne zăresc silueta în ceață, o siluetă care se tot foieşte în stânga şi în dreapta, dar care nu pleacă de lângă el. Dar ne văd frumoase nu pentru că avem sau nu gene de ducese, de Heidi Klum, ci pentru că reuşim să fim frumoase cu ei, pentru ei.

Ne văd frumoase pentru sâmburele de iubire care străluceşte orbitor în preajma lor, indiferent de cât de mult praf ar avea pe el. Indiferent de cât de neşters ar fi. Ne văd frumoase pentru fond, nu pentru formă.

Iar ziua în care ne-o şi spun cu voce tare este memorabilă. Cel puțin, pentru mine, a fost.

Poza: Leea Onufrei

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.