Când copilăria te împiedică să fii mamă. Despre Iza, fotograful meu

2 Comentarii
Când copilăria te împiedică să fii mamă. Despre Iza, fotograful meu

-Ai copil? m-a întrebat deodată Iza, în timp ce mi-a întins o cană cu ceai.

-Da, am un băiețel de doi ani, am răspuns. Deşi soțul meu a fost cel care şi-a dorit mai mult, acum pot spune că este cel mai frumos lucru din viața mea. M-a schimbat pe de-a-ntregul.

-Eu nu cred că vreau…copii, a spus mai mult pentru sine. Nici eu, nici soțul meu nu ne dorim.

-De ce? am întrebat fără să îmi țin gura în frâie. Ştiam în sinea mea că astfel de subiecte sunt personale, mai ales că abia o cunoscusem pe femeie. Mai mult, mereu am crezut că dacă nu îți doreşti, mai bine să nu faci. Dar ceva mă mânase la vorbă, ceva îmi spunea că ar fi o mamă grozavă, numai după cum vedeam cu câtă iubire îşi privea pisica lungită pe canapea. Puiul ei gri.

– Cred că…din cauza mea. De cum am trăit eu, copil. Nu aş vrea să treacă nimeni prin ce am trecut eu. Nu aş vrea să ofer nimănui o asemenea copilărie.

Am scris povestea Izei, unul dintre cei mai aleşi fotografi pe care i-am cunoscut până acum, azi-noapte, la ora 4. Îi tot vedeam chipul, îi tot auzeam gândurile şi închipuirea ei nu m-a lăsat să adorm până nu am scos cuvintele din cap cu undița. Le-am prins ca pe peşti şi le-am orânduit aici.

Am întâlnit-o săptămâna trecută, când m-am dus nătâng să îmi fac câteva poze de portofoliu. După ce am urcat patru etaje, am văzut-o pe hol, mişcându-şi scurt mâna în aer şi făcându-mi semn să intru în apartamentului ei şi al soțului său. M-am descălțat la uşa unui duplex frumos, deschis şi luminos, care găzduia la etaj studioul foto.

Am găsit-o pe Iza plăpândă în ochi, senină în zâmbet şi melodioasă în grai, deşi – dacă o vezi pe stradă, din depărtare – îți poate părea rece ca o apă din puț. Îți poate părea că îți ridică un zid de moloz chiar la nas ca să te respingă, doar dacă faci un pas greşit. Doar dacă scoți o vorbă nepotrivită.

Dar Iza şi-a mângaiat pisica, i-a dat să mănânce şi şi-a aprins o țigară.

-Lumea îmi spune că semăn cu tata, dar eu toată viața am jurat că nu o să fiu ca el, mi-a spus mie, dar parcă îşi poruncea sieşi.

Iza a fost un copil bătut, ca mai toți din generația noastră. Are 26 de ani acum, iar tatăl ei a lovit-o până la 18 ani. Până la majorat. Copilăria din satul său mic, natal, din Suceava, i se furişează şi astăzi inconştient în simțiri, alegeri şi cugete. Tot liceul a mințit că vânătăile erau de la căzături. Bine, asta când alegea să vorbească cu vreun coleg, pentru că, în cea mai mare parte a timpului, era tăcută, retrasă, potolită. Ea nu are amintiri vii cu clasa ei, cu prietenele sale, cu glumele colegilor din pauze, poate doar cu locul din bancă şi cu naveta zilnică de 8 km, de acasă la şcoală şi de la şcoală acasă. Prefera să îşi care singură povara în pumni, îndemnată parcă de o resemnare în fața a ceea ce credea că e firesc.

Mama Izei plecase în Italia de când era ea în clasa a doua. Fusese trimisă de soț, să muncească şi să aducă mai mulți bani acasă. Deşi femeia îi mai propunea Izei să se întoarcă, să îl înduplece pe taică-su să o lase  să revină la ei, fata nu părea să îşi mai deschidă brațele. Probabil le întinsese de atâtea ori după mama ei de odinioară că s-au lungit până au căzut. Probabil o strigase de atâtea ori fără să o audă, încât se obişnuise cu ne-răspunsul. Probabil se uitase atât de multe ori la clanță, sperând să se deschidă uşa şi să o apere, încât ochii i s-au încețoşat. Încetase dumult să mai creadă în familie, încetase demult să îi mai fie dor de mama ei.

Aşa că, toată copilăria şi adolescența Izei au fost marcate de un singur părinte. Un om paradoxal, pocăit, care citeşte mii de texte biblice şi predică în Biserică, dar care şi-a îndepărtat de el unicul enoriaş care contează: pe fata lui. Pe omul care îi poartă sângele.

Numele nu i-l mai poartă oricum, fiindcă de un an s-a căsătorit cu iubirea vieții ei. S-au cunoscut la facultate, el fiind mai mic cu doi ani decât ea. De tot atâția ani s-au mutat în Bucureşti, o dorință a Izei, să fie cât mai departe de casă. Deşi la început i-a fost greu să o ia de la capăt, fiindcă nu ştia încotro să o apuce cu fotografia, acum nu o mai poți scoate la un ceai de câtă treabă are. În doi ani, a demonstrat cât de mult contează să ai talent, voință şi perseverență. Cât de mult contează să te regăseşti.

-De când sunt cu soțul meu, nu îmi vine să cred că viața poate fi atât de frumoasă. Că nu trebuie să fie certuri şi bătăi, cum am crezut că sunt în orice relație.

-Şi nici dacă ați avea un copil nu ar trebui să fie cum a fost la tine, i-am spus.

S-a uitat fix pentru câteva secunde şi am înghițit în sec. Voiam să îmi înghit limba, că poate îi zgândărisem inima prea mult. Dar Iza s-a ridicat, a luat o poză din bibliotecă şi mi-a pus-o în mâini. Nu ştiu ce făcusem să îi câştig sinceritatea, dar mi-a pus fotografia în mâini.

-Uite, aici e soțul meu mic. De când am văzut poza asta şi m-am lovit de ochişorii lui, m-am imaginat mamă. A fost pentru prima dată când mi-am dorit să am un copil, a adăugat rapid şi încet, de parcă ar fi vrut să şteargă gândul. De parcă i-ar fi fost frică să îşi audă secretul.

-Vindecă-ți întâi copilul din tine şi apoi vei vedea ce îți spune el. Ce îți vei şopti singură, am îndrăznit să îi spun.

Apoi am mers şi mi-a surprins, dezinvolt, în poze, prezentul, devenit deja trecut.

Nu ştiu ce decizie va lua Iza. Nu ştiu dacă va vorbi cu părinții ei să facă pace cu sine, cu ei, cu mica Iza. Nu ştiu dacă tatăl ei va renunța la orgoliu şi îşi va călca în picioare scutul pe care îl poartă, nu ştiu dacă mama ei va reuşi să se apropie şi să recupereze amintirile pierdute. Dar ştiu că povestea ei e o lecție pentru toți. Mai ales pentru noi, ca părinți. Povestea ei ne arată, încă o dată, dacă nu era clar, cum deciziile și acțiunile noastre influențează copilul profund, nu doar pe termen scurt, ci în deplinătatea întregii sale vieți. Copilul nostru de azi, pe care îl udăm şi să îl mângâiem zilnic, va fi adultul unui mâine împlinit şi liber sau, dimpotrivă, chinuit şi ținut pe loc de sentimente neînchise. De noi depinde să fie prima opțiune.

Cred că dacă Luc nu şi-ar dori niciodată copii din cauza mea, ar fi cel mai mare eşec din viața-mi de părinte. Sper din suflet să trăiesc şi să fiu martora contrariului.

Iar Iza trebuie să ştie că are puterea de a închide rănile şi a merge mai departe cu sau fără trecut. Doar cu soțul ei de mână.

Cu prietenie,

Alexandra

PS: Numele este modificat, iar motivele sunt lesne de înțeles.

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

2 Comments

  • avatar

    Florina

    19/03/2019

    Ce trist, Alexandra si totusi cat de responsabila mi se pare Iza… Ii doresc sa se vindece cat mai repede ca am observat si eu cat de bine e sa faci copiii cand esti tanar si inca ai energie 🙂

  • avatar

    Alexandra Lopotaru

    19/03/2019

    Te pup🤗

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.