Când dragostea nu se cântăreşte şi nu se măsoară

0 Comentarii
Când dragostea nu se cântăreşte şi nu se măsoară

-De ce plângi, iubita? m-a întrebat cu ani în urmă, în timp ce s-a aşezat pe pat, lângă mine.

-Pentru că…pentru că mamaie are nevoie de mulți bani să fie operată şi nu avem de unde.

-Îți dau eu. Îți dau tot ce am, mi-a spus.

Cu jumătate de la Andrei şi jumătate de la familie (părinți, unchi, mătuşi, nepoți), mamaie putea fi operată la inimă. Nu a mai fost cazul, pentru că s-a dovedit că i-ar fi făcut mai mult rău decât bine. Dar gestul lui, gestul omului care îmi fură pilota noaptea, a fost de-o noblețe incredibilă.

Nu cred să îmi fi făcut o declarație mai mare de atât. De fapt, nici nu cred că există. Să îi dai toate economiile tale prietenei fără măcar să îți iei câteva clipe de răgaz (nici nu eram căsătoriți pe atunci) mi se pare apogeul altruismului întruchipat. Mi se pare cel mai înalt gest de prietenie şi non-egotism. Andrei făcea un bine nemăsurat, necântărit, doar de drag şi din dragoste. Fără niciun fel de negustorie, fără să aştepte un lucru în schimb.

Să nu credeți că a fost prima faptă de acest fel şi nicidecum ultima. Dintre noi doi, el a fost cel chibzuit, cu banii la ciorapii de lână, iar eu mânuța-spartă, să zic eufemistic. Dar, paradoxal, Andrei a împărțit dintotdeauna cu mine totul (în afară de pilotă, mereu mă dezveleşte!) până la ultimul biscuit, de la patul de cămin până la excursia de trei luni în lume. Andrei a reuşit să strângă în vreo cinci ani de studenție şi job suficienţi bani cât să îşi vadă visul cu tălpile: munții Himalaya. Doar că, în loc să meargă şi să facă mai multe expediții aşa cum ar fi făcut alți munţomani, el a ales să facă una singură şi îmi îndeplinească mie o dorință ascunsă: m-a dus în India, în țara în care nu credeam vreodată să ajung şi de care eram îndrăgostită. O lună în munți, două luni în țara lui Gandhi. Şi-a împărțit, aşadar, până şi visul cu mine.

{Desigur că şi eu aş face la fel. Desigur că şi eu aş fi făcut la fel, dar salariile noastre din presă sunt de râsul curcii (sau crucii) şi nu aveam de unde să le înmulțesc.}

Deşi, undeva pe la mijloc, ai spune că e firesc, ştiu sigur că nu multă lume ar proceda aşa. Nu multă lume ar avea acest curaj. Dar tind să cred că, atunci când ții realmente, cu onestitate, la un om din lumea ta, vrei să dai şi să iei tot, de la bucurii la tristeți. Nu te gândeşti de două ori să ajuți. Nu stai în cumpănă dacă merită sau nu mâinile tale întinse de ajutor. Fiindcă ştii, în profundul tău, că te ajuți şi pe tine. Ştii că îți ajuți bucăți din tine.

Multă lume mi-a spus că într-o relație sau într-o căsnicie trebuie să fie înțelegere, apoi dragoste. Eu spun că este invers. Noi suntem împreună de când abia învățasem să îmi şterg nasul bine şi am avut de-a lungul nostru grămezi de neînțelegeri. Ba chiar, prin liceu sau prin facultate, eram precum focul şi chibritul. Dar mereu ne-am regăsit. Mereu, pentru că există o forță care ne înfăşoară, ne acoperă şi ajută să dormim zâmbind, unul cu plapumă, altul fără. Şi, de vreo doi ani, cu un omuleț între noi.

Forța asta se află în orice casă, începe cu “d”, se termină cu “e” şi scoate tot ce e mai bun din noi. Nemăsurat şi necântărit.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.