Mame dragi, mergeți cu copiii la medic ori de câte ori vă spune inima

0 Comentarii
Mame dragi, mergeți cu copiii la medic ori de câte ori vă spune inima

Nu cred că am mai mărturisit vreodată, dar au fost momente în care eu mi-am spus clar că nu sunt bună în papucii de mamă. Că nu mi se potrivesc, că îmi sunt prea mari sau mă strâng incredibil. Şi nu mă refer la sentimentul de dinainte de a avea copii, de a nu avea habar ce semnifică de fapt mămicia. Nu, nu, ci după. Când Luc a avut prima criză de colici, când am fost singură acasă şi s-a învinețit la față, am crezut că mor. Eu nu sunt făcută să fiu mamă, mi-am zis. Cum să stau să văd cât suferă şi să nu pot să îl ajut? Simțeam că cineva mă pedepsește şi îmi joacă furios pe stomac când vedeam că plânge și nu respiră. Încercasem variantele cu care mă pregătisem din teorie, dar nu funcționa nimic şi tot ce puteam să fac era să îl țin în brațe şi să plângem amândoi.

Multă lume mi-a spus că sunt prea sensibilă şi că exagerez. Acelaşi lucru mi s-a spus şi când am crezut că are autism. Poate că sindromul primului copil mă acaparase, poate aveam în mine un soi de paranoia, poate chiar sensibilitatea asta acută declanșa o panică ipohondrică, dar ori de câte ori mi se părea că ceva nu e este în regulă cu el, mă speriam şi voiam la doctor. Aşa şi cu autismul. La nouă luni, când mie mi s-a părut că nu răspunde la nume, că frământă şi roteşte mâinile straniu şi că prea se dă cu capul de pereți, l-am dus la un specialist.

Ulterior, am aflat că fiecare gest avea o explicație logică (entuziasm, pofta de a experimenta) și că, într-adevăr, suspiciunile mele nu erau fondate. Dar pentru că bănuielile mele nu fuseseră corecte, cei din jurul meu îşi întăriseră şi mai mult credința că sunt – cum să spun eufemistic – nebună. Ei, şi pentru asta, am ajuns să cred şi eu.

Aşa se face că eu am observat problema dințișorilor lui Luc încă de la primul semn, dar – crezând că iar exagerez – nu am mai mers imediat la doctor. În fundul conștiinței, mi se păreau puțin franjurați, diferiți de cum îi ştiam, dar am acceptat să îi cred pe ceilați că “mi se pare”.

Şi iată că, din păcate, am ajuns în situația în care câțiva dinți de sus s-au demineralizat şi cariat rapid. Problemele sunt mult mai adânci, nu de la alimentație, ci de la gene proaste și deficiențe de vitamine din perioada sarcinii până la antibioticul pe care l-a primit la naştere, fiindcă luase un microb de la mine. Nimeni nu ştie să spună exact, dar cert este că alăptatul pe timp de noapte a accelerat procesul. Laptele nu este cauza principală, dar a agravat situația. A avut și abces la un dinților, care nu a trecut nici cu drenaj, nici cu antibiotic, așa că o intervenție cu anestezie generală a fost necesară.

Este total de prisos să caut alți vinovați, când doar eu sunt responsabilă că nu m-am ascultat. Este total de prisos să vă mai spun prin ce griji și dureri psihice am trecut toți. V-am scris ieri. Important este că suntem bine şi că pot să iau experiența ca pe o învățătură de minte. Și aste cred că ar trebui să faceți și voi. Mergeți cu copiii la medic ori de câte ori simțiți că trebuie. Ori de câte ori vă spune inima. Mai bine să te bucuri că greșești și că e totul în regulă, decât să afli că ai venit puțin cam târziu.

Să fiți bine.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.