“Sunt norocos sa te am, mama!” sau despre cum nu trebuie să demonstrăm nimic, nimănui

4 Comentarii
“Sunt norocos sa te am, mama!” sau despre cum nu trebuie să demonstrăm nimic, nimănui

Am fost pe o fâșie enervant de fragilă zilele acestea, fiindcă blogul a avut și încă mai are niște julituri tehnice. Primul bocanc în dos a fost anul trecut în august, când am pierdut orice urmă de date referitoare la trafic. Din noiembrie 2017, când l-am început, până în august 2018, eu nu mai am nicio dovadă e existenței cititorilor mei. Sigur, sunt doar niște cifre, mi-am zis, am eu timp să cresc. Zilele trecute am descoperit că, de câteva luni, nu au mai fost făcute update-uri necesare site-ului și numărul vizitatorilor mei nu a fost corect înregistrat. Sigur, sunt doar nișe cifre, mi-am zis, deși ego-ul meu plângea de ciudă că lucrase în ultima perioadă mai mult decât oricând.

Dar mi-am revenit rapid, fiindcă, în definitiv, mi-am dat că nu trebuie să-mi dau socoteală decât mie. Pe plan profesional, nu trebuie să demonstrez nimic, nimănui, doar mie. Dar știți ceva? Pe plan personal este același lucru. Ca mamă, este același lucru.

Nu știu dacă ați observat, dar se obișnuiește să se pună o presiune incredibilă pe noi. Tindem să fim trântite între două extremități: fie ne iubim copiii prea mult, fie nu îi iubim îndeajuns. Fie suntem prea ataşate, fie nu suntem deloc. Fie acordăm copiilor o atenție excesivă, fie îi neglijăm. Nu facem bine nicicum, dacă întrebăm două persoane diferite.

 

  • Dacă nu îi dăm copilului să sugă cât e mic, suntem iresponsabile. Dacă îi dăm prea multă vreme, avem nevoie de consiliere psihologică, fiindcă nu îi permitem copilului să fie independent.

 

  • Dacă nu dormim cu copilul, primim încruntări stufoase, dar, dacă dormim prea mult (acest “prea mult” fiind tot timpul altul, în viziunea fiecăruia), afectăm buna dezvoltare a feciorului.

 

  • Dacă nu îl consolăm când se loveşte, cu gândul de a-l încuraja verbal, suntem lipsite de empatie. Dacă îi sărim în întâmpinare și îl ridicăm, riscăm să îl facem “mămos”.

 

  • Dacă îl lăsăm să se cațere pe mobilier, suntem prea permisive, dar, dacă nu îl lăsăm, prea restrictive.

 

  • Dacă stăm acasă cu copiii, suntem delăsătoare, dar, dacă ne ducem la serviciu timpuriu, suntem neglijente şi nepăsătoare.

 

  • Dacă avem ruj pe buze, sigur nu avem grijă de copil cum trebuie, dar, dacă nu avem, suntem neîngrijite.

 

Dacă, dacă, dacă.

Nu cred că este cea mai înțeleaptă atitudine să judecăm, să criticăm, mai ales fără să cunoaştem contextul. Noi ne facem oricum procese de conştiință şi ne rugăm zile şi nopți să nu greşim. Iar când mai primim şi apostrofări din jur, îndoielile sapă griji şi dureri tot mai mari. Ajungem acasă şi plângem, pentru că nu suntem mame-model. Nu suntem suficient de bune. Dar pentru cine, mame dragi, trebuie să fim noi bune? Pentru restul lumii sau pentru copiii noștri? Răspunsul îl ştim singure.

Nu trebuie să mulțumim pe nimeni, nu trebuie să ne lăsăm lovite de cuvintele şi părerile celor din jur, ci doar să strecurăm sfaturi care ni se par utile. Să ascultăm, dar să acționăm aşa cum ne dictează conștiința noastră, că doar suntem ființe capabile de introspecții şi decizii.

Nu trebuie să demonstrăm nimic, nimănui, în afara copiilor noștri. Lor trebuie să le arătăm câtă dragoste de ei încape în noi, câtă bucurie ni se perindă în ochi când îi privim, cât suntem de norocoase să îi avem. Și să îndrăznim să visăm că la un moment dat vor zice același lucru: “Sunt norocos sa te am, mama!”.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

4 Comments

  • avatar

    Florina

    31/01/2019

    Eu inca sufar ca, la nervi, (nervi tot de la blog veniti pentru ca in prostia mea cautam aprecierea altora), i-am stricat ziua colegei noastre atunci (tu stii despre ce vorbesc) si m-am luat de ea din senin 🙁 E prea multa presiune Alexandra si e atat de usor sa alunecam uneori. Mi-a facut bine ca ai crezut in mine si mi-ai spus sa continui cu scrisul, la fel si eu te sustin si abia astept volumul ala de poezii cu poze, iar datele tale isi vor reveni pana la urma, blogul tau a crescut enorm intr-un timp scurt si e pe merit asa ca nu are sens sa ai ganduri negre. Va fi bine, o sa vezi. Te imbratisez cu drag 🙂
    p.s.: Saptamana asta stau departe de FB, fara LIKE-uri si SHARE-uri, doar eu si copiii. Atat!

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      31/01/2019

      Te pup, mulțumesc pentru încredere :*

  • avatar

    Cristina

    31/01/2019

    Când am făcut trecerea de la http la https habar nu aveam că se vor șterge toate like-urile. Am plâns (acum râd când mă gândesc la asta) pentru că sub toate articolele scria la likes 0 și aveam articole cu mii de like-uri. Povestea din mintea mea atunci era că dacă vine cineva nou pe blog o să vadă că e peste tot 0 și o să spună că e un blog care nu merită atenția lor. Nu doar că nu a interesat pe nimeni treaba asta, dar dând câte un re-share la articole ele și-au recăpătat din glorie. Fruntea sus și mergi mai departe. Ai un dar aparte de a scrie și blogul tău e prea de suflet ca să te consumi pentru cifre. Hugs! :*

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      31/01/2019

      Ce dragut, mulțumesc tare! Exact așa mi s-a întâmplat și mie şi exact la asta m-am gândit şi eu, ca o sa para neinteresant. Dar viața e așa frumoasa ca nu merita sa mă gândesc la cifre. Te îmbrățișez 💙

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.