Copiii tânjesc după atenția noastă acum, iar noi vom plânge după a lor mai târziu. Sau despre cât de importantă este atenția pozitivă

0 Comentarii
Copiii tânjesc după atenția noastă acum, iar noi vom plânge după a lor mai târziu. Sau despre cât de importantă este atenția pozitivă

Am auzit de câteva ori – și mă bucur că în număr restrâns – cum copiii “cerşesc” atenție. Îmi displace atât de mult termenul, încât l-aş face pachețel de primăvară şi l-aş arunca la dihori. Poate eu mi-am pierdut simțul umorului, poate sunt prea sensibilă, poate exagerez (cum nu îmi place nici cuvântul “plod”), dar mititeii noştri nu merită făcuți cerşetori nici măcar în poeziile lui Tagore, care sunt frumoase.

Totuşi, exprimarea m-a ros, m-a mestecat şi m-a pus de câteva zile pe gânduri, aşa că m-am documentat nițel despre această atenție. Ați văzut că nu am multe articole informative, că îmi place mult mai mult să aberez și să inventez simfonii de cuvinte, fiindcă la câte știri am scris, mi-am umplut rânza. Însă, când nu sunt expert – și nici nu vreau să fiu – mă informez din cel puțin trei surse. Așa că, dragii mei, copiii, în special cei mici, nu “cerşesc” atenție, au “nevoie” de ea.

Atenția. Prea multă sau prea puțină?

Am citit articole contradictorii legate de acordarea atenției copiilor, ca de altfel cum sunt toate informațiile ce au legătură cu creşterea lor, scrise de psihologi sau specialişti în puericultură. Însă am găsit şi experți care se pun de acord şi care mărturisesc că o atenție exagerată, la vârste înaintate, îi poate afecta la nivel emoțional. Fie pot deveni exigenți și nesiguri, fie pot avea temeri de pierdere a acestei atenții, fie se adaptează greu unui mediu în care nu mai sunt în centrul atenției. Iar ultimul aspect este foarte important când în casă și în brațele părinților intră al doilea copil.

Însă, când sunt mici, de la bebelușeală până la toddlerat, nu există  prea multă iubire, prea multă atenție, prea multă afecțiune. S-a dovedit științific că îmbrățișările sunt conectate cu buna dezvoltare a creierului.

Ba chiar, dimpotrivă, lipsa atenției și neglijența duc la anxietate, deficiențe cognitive și probleme comportamentale.

Atenție pozitivă. Atenție negativă

Un alt aspect pe care îl semnalează specialiștii este că atenția, atât de vitală dezvoltării lor, trebuie să fie pozitivă, nu negativă. Un copil trebuie mângâiat, ascultat, privit cu dragoste și zâmbete, nu muștruluit la orice pas. Să i se dea de înțeles că este iubit, apreciat și valoros. Dacă nu se întâmplă asta, are loc o contrareacție: copilul va face orice ca să îți atragă atenția, chiar și pe cea negativă, insistând pe lucrurile pe care nu are voie să le facă. Astfel, se gândește el, că o ceartă, un țipăt, o încruntare sunt mai bune de o mie de ori decât nimic.

Pe de altă parte, dacă reacțiile tale sunt pozitive și încurajatoare la acțiunile lui, copilul va vrea să încerce din nou și din nou tocmai pentru a te vedea fericită. Pentru că asta îl face și pe el fericit. Și am un caz concret, de acum câteva zile: i-am dat soțului meu o palmă la fund în joacă, iar Luc a venit și i-a dat și el. Am râs, evident că am râs, deși imediat mi-am dat seama că nu a fost neapărat bine. Dar copilul ce a făcut? I-a dat palme la fund până am încetat eu să mai râd.

Mai mult, în 2012, a fost publicat primul studiu efectuat pe toddleri, deci pe copiii între 1 și 3 ani, care a arătat că este foarte important să se încurajeze o atenție pozitivă sau de înaltă calitate în cazul copiilor mici, deoarece “aceasta prezice motivația de a colabora și de a participa la activități de dezvoltare a competențelor”. 

Copiii au nevoie de iubire, înțelegere și, da, atenție, pentru că, prin prezența noastră, se pot dezvolta armonios, atât fizic, cât mai ales psihic și emoțional. Conexiunea dintre noi și copil în primii ani este atât de importantă, încât devine o bază și o referință pentru toate celelalte relații pe care copilul le va avea în viitor.

Cum putem oferi atenție pozitivă?
  • Când plânge, ia-l în brațe să îl alini. Să simtă că are un om căruia îi poate încredința trăirile și sentimentele lui. Să simtă că nu este singur, că se poate bizui pe mama lui, pe prima lui iubire, pe prima lui prietenă, pe primul lui contact cu viața asta nouă și bulversantă. De la naștere, copiii au nevoie de experiențe și relații care să le arate că sunt în siguranță și apreciați, că sunt cărăuși de fericire, bunătate, inocență, frumos.

 

  • Când îți spune că a găsit un “păianjel” prin casă, ascultă-l cu uimire. Apleacă-te la nasul lui, pupă-l pe frunte și spune-i că mergeți împreună să îi găsiți pânza. Să îi găsiți leagănul în care se dă, ca apoi să îl mutați pe scara blocului.

 

  • Când te roagă să vă jucați, promite-i că o vei face de îndată ce poți și nu uita de legământ. Nu îl păcăli, fiindcă sinceritatea sinceră (sic!) dintre părinte și copil este una dintre cele mai frumoase virtuți.

 

  • Când bea apă pentru prima dată singurel, când se apleacă să adune firimiturile de plăcintă, când își pune jucăriile la loc, felicită-l, aplaudă-l, laudă-l.

 

  • Când îl ridici din scaunul lui în care servește masa, nu uita să îi apropii nasul de nasul tău și să încremeniți câteva secunde.

 

  • Când îți zâmbește, neapărat să îi întorci zâmbetul ca un bumerang. Admiră-i gropițele, strălucirea ochilor, curbura pomeților, ca el să îți admire lumina și seninătatea.

 

  • Când îi schimbi scutecul, sărută-i pielea de pashmina, suflă-i aer în buric, gâdilă-l cu un fir de păr sau pune-ți tu un pampers în cap și strănută.

 

  • Când citiți, vorbește-i mângâietor, povestește-i cu încântare, dă-i perciunii la o parte de pe lobul urechii, totul ca sunetele și gesturile tale să trimită o vedere către inimă cu mesajul: “e bine, e iubit”.

 

  • Când țipă, încearcă să fii calmă și să minimizezi atenția negativă, oferindu-i brațele în locul cuvintelor de ocară.

 

Toate acestea sunt semne ale atenției pozitive, atât de mult râvnită de copii. Ne costă mult? Deloc. Ba chiar, ne fac și pe noi fericiți.

Așadar, știu că, uneori, iubirea asta mare dintre tine și copil te sufocă. Știu că, uneori, ți se pare că e prea lipit de tine, parcă prea dependent, parcă prea râvnește atenție și nu mai poți nici măcar să îți auzi gândurile de la atâtea strigăte din două în două minute. “Maaaaaamiiii, maaaaamiiii, maaamiiii” pare să nu se mai termine.

Dar, ghici ce, strigătele se vor termina. Și, ca o ironie a vieții, ei tânjesc după atenția noastră acum, iar noi vom plânge după a lor mai târziu. Gândește-te la asta.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.