Să nu uiți, mama, diminețile noastre…

0 Comentarii
Să nu uiți, mama, diminețile noastre…

Copilul meu a refuzat din capul locului să doarmă singur, să stea în pătuț, acoperit doar de un cearșaf parcă rece. Se foia, scâncea, își mișca mânuțele haotic și se liniștea doar după ce simțea o mână pe spate, mângâindu-l.
 
Până pe la trei luni, a dormit fie cu mama, fie cu Andrei, ca eu să mă odihnesc și să mă trezesc doar la alăptat. Ei, dar când nu mi-a mai fost teamă să iau mogâldeața lângă mine și după ce am învățat cum să stau pe o parte să fie atașarea la sân corectă, relația noastră s-a schimbat. Un bold s-a înfipt în inimile noastre, unindu-le complet.  
 
De atunci, de cele mai multe ori, am dormit neîntorși. De atunci, mă trezesc zâmbind indiferent de vreme. Or, eu nu m-aş fi trezit în veci la 8-9 dimineața de plăcere, nici dacă mi-ai fi dat punguța cu doi bani de aur, nici dacă aş fi stat în drumul unui camion şi m-ar fi claxonat ore în şir. Acum, însă, de când împart salteaua cu Luc, oricât de somn mi-ar fi, deschid ochii şi mă minunez de fericirea care mi se cațără în gât.

Şi cum să nu fac asta când am cea mai dulce alarmă din Univers? Dacă Luc se trezeşte înaintea mea, strigă “Mami, țe fați, țe fați?” până îi zic un “îhî”. Cum i-am răspuns, cum se urcă pe mine, în cap, pe spate, mă ia de obraji şi mă pupă. Se alintă, se rostogoleşte, mă mai mângâie, îmi injectează tandrețuri de îmi ajung pentru toată ziua. Mă iubeşte genuin. Este atât de incredibil de drăgăstos dimineața, de frustrarea şi oboseala de se mai adună nu au niciun drept să se mai vaite. Nu mai pot şi nu mai vor. Ba chiar, toată ființa mea se bucură că e lângă el.

Dacă mă trezesc înaintea lui, îi surprind trezirile și mă fălesc cu cele mai luminoase dimineți. Luc deschide ochii încet, și-i freacă somnoros și, când mă zărește, parcă un duh pocnește din degete -puf!- și îi preschimbă gurița într-un zâmbet larg de Jocker. Chiar așa! Imediat se pornește și se rostogolește până pe colăceii mei de salvare (încă mai am, din păcate!) să se alinte și să mă ia în brațe. Se împinge cu capul în mine ca un tăuraș, în timp ce mânuțele îmi  prind bluza și trage de ea în semn că vrea o dușcă de lapte. De obicei, îi ascult dorința, iar el dă un chiot scurt de veselie și își vede de treabă. Nu vă spun că atunci mă inund eu de fericire de îmi intră în ochi, prin urechi, pe nas și îmi blochează plămânii pentru câteva secunde. Cea mai dulce sufocare.
 
Dacă suntem toți trei, cu Luc între mine și Andrei, dimineața e și mai haioasă. Copilul ăsta minunat -care acum doarme perpendicular pe mine- nu știe la cine să se ducă mai întâi. Râde zgomotos, ne urează “di-mi-nea-ța”, se suie ba pe mine, ba pe taică-su, ne ia în brațe pe rând, stă cu capul la unul și cu picioarele la altul, dar ajunge tot la mine să își satisfacă setea. Apoi – țuști! – la jucării.

Probabil că așa e în casa oricui, probabil că așa sunt copiii, probabil că așa sunt mamele, mai dramatice și sensibile. Nu știu. Dar eu mă minunez pe zi ce trece de sentimentele astea copleșitoare, ce mi-au fost trimise de aproape doi ani. Și nu pot să nu mă gândesc că poate într-o viață anterioară am făcut un bine Universului și mă răsplătește. Că acum în niciun caz.
 
Cred că viața nu e atât de haotică pe cum pare și are în bibliotecă rafturi cu numele fiecăruia la litera menită lor. Iar eu sunt prinsă cu un bold într-un colț de carte, “Vremea copiilor”, la capitolul “Dimineți cu clar de fericire”, pe care încă nu l-am terminat de citit. Și de care trebuie să mă bucur cât mai pot, fiindcă este magic.

Fiindcă, tot sacul ăsta de iubire ce se revarsă pe mine, în fiecare dimineață, mai mult parcă decât în orice moment al zilei, pare să fie un mod duios al copilului meu de a mă ruga să țin bine minte. Să țin minte cât de frumos mă trezea. “Să nu uiți, mama, diminețile noastre”, parcă îmi spune. Iar eu nu pot decât să îl asigur că nu am cum.

Nu. Am. Cum.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.