Interviu cu mamaie. Cum s-au cunoscut (I)

1 Comentariu
Interviu cu mamaie. Cum s-au cunoscut (I)

V-am spus că acum câţiva ani, înainte ca mamaia mea bună să moară, i-am luat un interviu şi mi-am propus să fac multe poveşti din el. Dar nu mă gândeam că îmi va fi atât de greu. Este lung, savuros, cu limbaj neaoş, în dezacorduri, pe care nu l-aş înlocui. Am încercat, dar nu îmi surâde. Dacă l-aş rescrie, s-ar citi mai uşor, dar prefer să îi păstrez autenticitatea farmecului de atunci. Aşa că, îl voi reda întocmai şi pe bucăţi. Astăzi, vă vorbesc despre cum s-a cunoscut cu tataie şi cum se împeţeau pe vremea aceea.

***

Sofia Predescu, mamaia mea, s-a născut în 1934, într-o familie cu 12 fraţi, şi s-a căsătorit la 21 de ani cu tataie. L-a cunoscut la hora din sat, când el avea 18. Amândoi frumoși tare, au jucat învârtite peste învârtite, până li s-au împleticit inimile, iar faptul că tataie  – mândru purtător de mustăcioară – mai cânta și la fluier a fost bomboana din bradul de Crăciun. Datorită acestui lucru, spunea ea, i-a căzut cu tronc.  Dar citiţi-o, vă rog, pe ea.

Eu: Povesteşte-mi când l-ai cunoscut pe tataie prima oară şi unde.

Mamaie: La 21 de ani. A venit el de la Voineasa o dată-n Ciunget. A venit în Ciunget la horă, cu una, Stănica. Se făcea hore, nene, de…Nu trecea Sâmbăta seara sau Duminica să nu se facă horă. Cu lăutari. Casa noas’tă era aicea şi un’e se juca, la han, numa’ treceam drumu’. Numa’ treceam drumu’. Puneam de mămăligă şi venea bietu’ tata, Dumnezău să-l ierte, şi ne-ntreba:

-Fată, făcurăţi oţâră foc?

-Făcurăm,

-Pusărăţi să facem un pui de mămăligă?

-Pusărăm.

Pân’ mergea vreunu’ să se cace, se stingea focu’.

-Cernurăţi mălai?

-Cernurăm, şi apoi fugeam la horă şi iar se stingea focu’.

Mergeam la horă, vezi, ne plăcea. Era multă lume. Cre’că o oră trecea pân’ să facem un pui de mămăligă. Mai bine răbdam foame. Răbdam foame, da’ să nu ne ia de la horă. Să nu ne ia.

Aşa, îţi spuneam de tac-to mare. A venit la Ciunget, de la Voineasa, şi a intrat într-o horă. Şi m-a luat pe mine în mijloc la horă. Îmi părea bine că m-a luat,  că de regulă te-nvârtea de două ori, te da pe su’ mână şi te băgai în horă îndărăt. Lua alta, alta. Mie îmi plăcea şi mie de el, că cânta cu fluieru’, da’ nu-ndrăzneam să-i zâc, că io eram mai mare, el era un mutifoi de 18 ani. Şi dup-aia, a urmat în Duminica asta-lantă, nunta aicea-n Voineasa, nunta lu’ una, Bucuriţa lu’ Vălica. Da’ tac-to mare mi-a făcut figura: el juca cu alta, fără să ştie că io am venit. El juca cu alta. L-am văzut, l-am lăsat în pace, am plecat şi pi la pod pi colo, pi la pod la vale m-a ajuns. Mergeam şi repede, să nu ne-apuce noaptea. Trebuia să trecem muntele, să trecem cărarea până-n Ciunget şi făceam trei-patru ore, poate chiar mai mult, pân’ mărăcini.

Şi m-a condus pân’ am urcat cărarea. M-a-ntrebat de ce m-am supărat, de ce-am plecat, de ce aşa, iar în urma lui a venit aia, cu care jucase şi mi-a zâs:

-Dacă te mai prind că treci dealu’ şi mai vii-n Voineasa, îţi tai picioarele!

Aşa mi-a zis. Şi eu am zâs:

-Cine-i, mă, aia de-mi ţâne mie escurta că cutare şi cutare?

-E, dă-o dracu’, zice tac-to mare, nu te lua tu după ea, că nu-mă interesează pă mine.

Cred că ţinea la tataie rău.

‘Aaaai de mine! Păi, vezi, era năvleg şi ăsta, Doamne iartă-mă. Le dădea cum să dădea p-atunci: ciocolăţi, bomboane, umbla numa’ cu pachetele de bomboane, de zacăr d’ăla cubic. Le dedea şi le scotea ochii.

Aşa. Şi ce s-a mai întamplat?

Apoi, a venit el, mă nene, a venit la Ciunget împeţât. A venit cu mulţi de-aicea aşa din Voineasa. Eu m-am pitulat, da’ m-a găsât. Era un hăla de mutifoi.

-Da’ fata aia, zâce, care vreau eu s-o iau la Voineasa, zâce, s-o scoateţi afară. De ce-o ţâneţi pitulată aicea? (râde).

Unde te pitulasei?

Într-o altă casă, un’e jucam noi. Un’e jucam acolo la han.

Păi mata ştiai că vine să îţi ceară mâna?

Păi ştiam că vine. Eee, păi cum. Ştiam, că doar s-a făcut vorba. Aşa era p’atunci. Făcusem şi mâncare, pregătiri, tot. Păi el a venit cu naşi. Am făcut logodna de Crăciun şi am venit în Voineasa. Mi-a luat bagaju’ p-un cal: o ciobolcuţă, o perină, o hanţă, plapumă, cearceaf, şi “hai, tată!” şi am ajuns în Voineasa.

Nu, da’ ne-am cununat prima dată, mă. Ne-am cununat la Sfat, că ăia ai miei au zâs că ”N-o dau necununată!”. Poi vezi, aveam vârsta, de 21 de ani. “N-o dau necununată, că dup’aia, mâne-poimâne îi dai un ghenunche-n cur”. Noi eram trei-patru fete, mari eram. Chivuţa era mare, Ioana era mare…

Dar mata erai cea mai frumoasă dintre ele, de te-a ales tataie, nu?

Nu, toate eram frumoase, dar eu eram cea mai mare. Că el nu-şi băga în câr cu fetişoarele. Ălea fugeau, se pitulau. Păi da…Ioana mai putea, dar n-a vrut, că vorbea cu un băiat. N-a vrut să vină nici la nuntă la noi, nici cân’ ne-am cununat. De pricopsât nu s-a pricopsât, că băiatu’ ăla i-a dat un ghenunche-n cur, n-a vrut s-o mai ia. A luat p-alta. Şi bine a făcut că nu l-a luat p-ăla, că era un beţâv.

Şi ţi-ai schimbat numele, nu? Din Jianu în Predescu.

Păi da. Mi-am schimbat numele, gata. Nu, că îmi era drag, că…dacă era urât nu-m’ schimbam numele mieu Jianu, că mi-a fo’ drag de numele Jianu. Da’ a fost frumos şi-al lui: Predescu.

***

Între timp, au făcut patru copii, mama fiind ultima. Am crescut la ei în casă, fiindcă părinții mei plecau la festivaluri de dans popular, unde participau ca pereche, și mă lăsau adesea în grija lor. Ei, și deși mai aveau rățoieli ca orice cuplu, noaptea îi găsea fericiți, cu muzică populară, adormind tot timpul îmbrățișați. De patru Crăciunuri, mamaie nu mai e, iar tataie aproape să o urmeze de supărare. I-a tremurat carnea -cuvintele lui- mult timp de dor și a lipit poze cu ea pe pereți cu leucoplast, să o vadă mai bine. În cei aproape 60 de ani, au strâns 11 nepoți și 8 strănepoți. Luc e al zecelea și îmi pare rău că el și mamaie nu s-au cunoscut. Dar va cunoaște sămânța de iubire pe care ei împreună mi-au sădit-o. 

Va urma.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

1 Comment

  • avatar

    Florina

    17/12/2018

    Cu lacrimi în ochi am citit, Alexandra, ce bine faci, sa nu i uitam, sa nu ne uitam străbunii, fie-le țărâna ușoară. Dacă vei avea și o fetiță să treci pe lista și numele bunicii tale înțelepte că tare s ar bucura 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.