Să ne consolăm copiii când se lovesc şi plâng cu vorbe bune, nu cu “ţi-am spus eu!”

1 Comentariu
Să ne consolăm copiii când se lovesc şi plâng cu vorbe bune, nu cu “ţi-am spus eu!”

Nu ştiu dacă vouă vi s-a întâmplat, dar încă de pe vremea când copilul meu începuse să meargă de-a buşilea şi să se împiedice până şi de propriile-i mâini, îmi intrase în reflex să îl iau în braţe, să îl mângâi, dar să îl dojenesc totodată: “Măi, mami, măi, nu ţi-am spus eu că te loveşti? De ce nu vrei să mă asculţi?” Era la mintea găinii că nu primeam nicio reacție, nici măcar o privire, cu atât mai mult o ascultare, mai ales când dragul de el se înroşea, plângea şi se umfla de la vreun cucui. Vorbele mele erau precum o nucă în zid, precum săpatul în apă. Degeaba absolut şi relativ. Când ai o durere imesă, nu te opreşti să asculţi blagosloveniile nimăni. Tu, ca adult. Darămite un copil.

Multă vreme nu mi-am dat seama, dar, probabil, copiam involuntar reminiscenţele copilăriei mele, unde poate ai mei mă apostrofau asemănător. Unde cei din jurul meu se comportau aşişderea. Ba chiar, ţin minte un episod de prin generală, când, în curtea şcolii, un copil de vreo trei-patru anişori alerga în sprint să îşi întâmpine frăţiorul, iar maică-sa îi striga din urmă să fie atent, că o să cadă. Din păcate, chiar s-a împiedicat. Însă, în loc să fie ridicat şi iubit, băieţelul a primit o palmă că nu a fost ascultător. Ştiu că mi-a părut tare rău de copil şi mă gândeam că eu nu aş face asta niciodată, dar iată că bucăţi degenerate tot mi-au rămas în glas. Şi m-am trezit abia când mi-am auzit soţul făcând acelaşi lucru. “Offf, tati, dar ţi-am spus de o mie de ori să laşi sertarul, că te loveşti!”, i-a spus lui Luc în timp ce mititelul plângea şi îşi flutura degeţelele roşii în aer. Pesemne, şi le prinsese.

Deşi îl îmbrățișase, deşi tonul îi era blând, inima mi se chircise până în stomac de ciudă că, în loc să îl consoleze, să îi șoptească încurajări, vorbe de alinare, soțul meu irosea secunde bune pentru a-şi accentua şi întări convingerile că avusese dreptate. Pentru cine? Pentru el. Copilul oricum nu asculta, era preocupat cu durerea. L-am săgetat cu privirea, dar mi-am muşcat buzele ce atârnau de la atâtea gânduri nerostite. Nu îndrăzneam să îi mai zic nimic. Şi eu făceam la fel. Soţul îmi era oglindă. “Şşşş, concentrează-te să îl ajuţi. Îi poţi poţi explica asta după ce se linişteşte”, i-am spus în final.

Ei, şi de atunci, întreaga mea fiinţă se încleştează în jurul copilului meu. Îl ţin la piept până îi simt trupul cum se relaxează, până când toată energia dureroasă se calmează şi se stinge ca un foc domolit de ninsoare. Cred că în astfel de clipe, Luc are o mare nevoie de mine, de toată dragostea mea, de toate încurajările din lume, “gata, mami, gata, iubirea mea, hai că trece!” fiind refrenul momentului critic. Vreau să ştie că poate plânge oricând la pieptul meu, oricând şi oricât, fără să îl apostrofez, fiindcă plânsul este eliberator. Iar apoi, abia după ce îi şterg lacrimile cu dosul palmei, abia după ce zâmbește, îi explic unde cred eu că a greşit. Rămâne de văzut dacă vrea să înţeleagă, dar, de ascultat, cred că sunt mai mari șansele să mă audă acum decât în timpul lăcrimărilor.

Ştiu că acest articol poate părea un mic detaliu, insignifiant chiar, având în vedere problemele cu care familiile din România se confruntă, în special din perspectiva violenţei. Dar cred că, în fiecare zi, putem evolua şi putem fi mai buni. Şi, cel mai important, îi putem influența la rândul nostru pe alţii.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

1 Comment

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.