Cine e pe primul loc în viaţa mamei: copilul sau soțul?

5 Comentarii
Cine e pe primul loc în viaţa mamei: copilul sau soțul?

Am citit acum câteva săptămâni pe unul dintre grupurile de mămici o întrebare destul de profundă, sensibilă şi cumva capcană: cine ar trebui să primeze în viața unei mame? Copilul sau soţul? Deşi m-am bucurat cumva să observ că peste 90% dintre mămici au considerat că prichindelul este de departe cea mai importantă fiinţă din viaţa lor, fiindcă am dezvoltat o sensibilitate crescută (acută chiar!) faţă de copii, m-am priponit în coate, mi-am privit băieţii, atât pe Andrei, cât şi pe Luc, şi mi-am dat seama că, după mine, răspunsul ar trebui să fie altul: amândoi.  În secret copilul, dar în realitate amândoi. Şi am să vă povestesc cum am ajuns la această judecată, după un an și jumătate de a fi mamă.

Luc este, fără îndoială, cea mai adâncă bucurie a mea și nu are cum să nu. De când s-a născut, Luc a atras asupra lui nu doar atenția, energia și sufletul meu, ci și iubirea tuturor porilor mei. A venit și mi-a arătat că viața noastră era prea simplă, era împăienjenită de griji prostești și responsabilități imaginare. Tot ce mi se părea important până atunci avea să pălească și să se strângă precum Mimoza pudica în fața lui, lăsându-mă ușor jenată de gândurile închipuite pe care le aveam odinioară. Iar multă vreme principalele mele griji erau ca Luc să mănânce, să facă Marea Treabă și să doarmă. Atât.

Ei, şi la cât de preocupată eram cu noul statut de mamă, l-am uitat o perioadă pe cel de soţie. Absorbită doar de gânduri de alăptare, odihnă, schimbat scutece, somn, mică depresie, dureri de după naştere, Luc îmi acaparase noua realitate cu totul. L-a înghesuit pe Andrei până l-a împins pe o treaptă inferioară conştiinţei mele. Îl vedeam lângă noi şi era suficient.

Ba mai mult, toate frustrările mele ce se acumulau pe timpul zilei se răsfrângeau asupra lui când venea de la serviciu. Așa ajungeam să ne certăm (bine, eu il certam mai mult pe el!) şi habar nu aveam cât de mult îl încarcă emoţional. Fiindcă eu îmi luam copilul în brațe, îl miroseam de două ori și îmi trecea orice supărare. Pe când, Andrei le aduna tacit în poală.

Până când, într-o seară, se pune lângă mine şi mă întreabă încet:

-Iubita, mă mai iubeşti?

Şi vă mărturisesc că mai bine îmi dădea cu o farfurie peste ochi, că m-ar fi zdruncinat mai puțin. de durut, m-a durut. Dar în a doua secundă am realizat că poate nu mai mult decât pe el când s-a văzut dat la o parte. Când a văzut că nu mai eram o echipă, ci jucam individual. Evident că îl iubeam, dar uitam să îi arăt. Și să pună la îndoială istoria noastră de secole (acum în iulie sărbătorim 13 ani!), mi s-a părut cel puțin serios. Astfel, ne-am deschis unul în fața celuilalt ca doi boboci și am înțeles că este foarte important ca Luc să aibă părinți fericiți. Am hotărât să petrecem mai mult de cinci minute împreună, să ne aducem aminte de cum eram doar noi doi, să ne mai bucurăm de glumele noastre proaste și să ne intersectăm viețile, ce păreau deja paralele. Să ne regăsim, pe scurt.

Noi suntem norocoși, fiindcă am reușit. Dar știu cazuri în care părinţii s-au despărțit până la tăierea moțului copilului, fiindcă nu au știut cum să gestioneze noua viaţă. Fiindcă nu s-au mai înțeles, nu s-au mai găsit, nu au mai comunicat și fiindcă s-au îndepărtat unul de celălalt fără să își dea seama. Și nu din vina copilului, nu, nu. Din cauza tuturor neșanselor și vicisitudinilor vieții de familie. Fiindcă oricât de frumos ar fi, este și foarte greu.

În sfârșit, eu am scos nasul din părul copilului și am început să îmi mai privesc și soțul. Deși copilul meu frumos este și va fi întotdeauna cea mai importantă rotiță din venele mele, am început ușor-ușor să înclin balanța și spre Andrei. Deși în secret el va rămâne cel mai important, în realitate sunt amândoi. Fiindcă suntem o familie. Mie nu mi-ar plăcea ca Luc să facă diferențe între mine și tatăl lui și atunci mă gândesc că ar fi drăguț să nu mai fac nici eu diferențe (prea mari) între băieții mei. Așa cred eu, dar, evident, fiecare știe mai  bine 🙂

 

Sursa foto: Unsplash

 

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

5 Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.