De ce visam eu oare să devin Om Mare?

0 Comentarii
De ce visam eu oare să devin Om Mare?

De ce visam eu oare

Să devin om mare?

Când azi mă tot gândesc

Cum să mă trezesc

Să fiu iarăşi mic

Mai copilărind un pic…

***

Când eram la grădinţă, eram atât de scundă şi schiloadă, că mi se vedeau venele indigo pe picioare şi, drept urmare, eram poreclită în mai multe feluri şi chipuri. Chipuri drăguţe, dacă stau bine să mă gândesc acum, însă atunci îmi displăceau. Mai toţi copiii îmi spuneau “biscuite-n dungă”, “pişcoţel”, “linguriţă”, “piticot” sau “ţăpurica”, ultima din palmares provenind de la tatăl meu, căruia i se spune prin Voineasa “ţăpurel”. În sfârşit, pesemne că eu eram clar certată cu mâncarea şi până şi un ou ochi, ca să vă daţi seama, mi se părea imens. Mama chiar mi-a povestiti deunăzi de mamaie, mama ei, că atunci când trebuia să aibă grijă de mine, mă cocoţa pe sobă, printre seminţele de dovleac puse la uscat, fiindcă “dacă acolo voia fata să mănânce”, nu avea ce face decât să îmi cânte în strună. Ei, şi fiindcă nu îmi mai suportam beţele de braţe şi picioare, voiam nepărat să mă îngraş şi să mă înalţ. Dar nu mâncând. Nu, nu. Ci crescând. Aşa că, abia aşteptam să mă fac om mare.

Oho! Nu de puţine ori m-am visat adult. Prin clasele primare, mă uitam minute bune în oglindă în ochii mei şi mă închipuiam domnişoară. Pe atunci mă visam înaltă, brunetă, cu părul creţ până la umeri, cu cercei-toartă uriaşi – habar nu am de ce! – şi, evident, puţin mai grasă, fără venele proeminente. Din păcate, după 20 de ani, numai ultima parte mi s-a adeverit, în special acum după naştere.  Însă scundă am rămas, părul îl am drept şi blond, iar cercei nu prea port.

Dar ţin minte că visam multe. Mă visam în blugi cu talie înaltă gri, cu un top negru, mergând ţanţoşă pe o motocicletă prin cartier, unde toţi copiii mă adorau şi îmi cereau autografe. Şi să nu credeţi că eram atât de superficială încât să mă gândesc numai la aspect. În niciun caz. Aveam o groază de profesii.

În primul rând, eram cântăreaţă şi dansatoare. În realitatea copilăriei, aveam pornite câteva formaţii fie cu o verişoară, fie cu nişte amici, fiind chiar şi în corul şcolii. Aşa că, în visele mele măreţe de oameni mari mă vedeam pe scene gigantice, alături de formaţiile mele preferate, precum Andrè, Voltaj, Elegence, Genius şi Valahia. Aveam pregătit şi un cântec pentru când aveam să ajung acolo, care începea în felul următor: “Sunt singură în noapte/Şi te aștept să vii/Să mă strângi în brațe/Noapte și zi./Dar m-ai călcat/Pe degetul ăl mare/Şi mă doare,/Mă doare tare”. Ţin minte că repetam cântecul ăsta cu vară-mea cu pathos, pe sala casei bunicilor, îmbrăcate în nişte rochii înflorate şi cu nişte deodorante pe post de microfoane. Din nou, abia aşteptam să cresc, fiindcă, în naivitatea mea, credeam că vom avea succes.

Asta până când am vrut să mă fac detectiv. Urmăream cu sufletul la gură un serial, “Murder, She Wrote”, unde o bătrânică scriitoare, Jessica Fletcher (interpretată de Angela Lansbury), rezolva diferite mistere. Şi tare voiam să fac şi eu acelaşi lucru. Asta până când am vrut să mă fac doctor.

Prin clasa a treia, când unul din bunici a fost internat în spital, m-am pus pe jelit timp vreo oră în patul lor, că mă gândeam că aveau să piară la un moment dat. Iar singurul gând care m-a calmat a fost că voi deveni doctor şi îi voi face bine. Pe cuvânt! Abia aşteptam să cresc să fac asta. Ei bine, şi într-a douăsprezecea, chiar am fost la un pas să dau la facultate la Medicină, făcând pregătiri intense în acest sens. Dar am visat că am făcut o reclamă la înălbitorul Ace şi am luat-o ca pe un semn: un tip sărea la groapa cu nisip, i se rupeau pantalonii în fund, iar eu spuneam din tribună “Foloseşte Ace şi nu o să mai ai treabă!” Aşa că, am dat la publicitate şi am ajuns la jurnalism.

Înaltă şi brunetă nu sunt. Cântăreaţă şi dansatoare nu sunt. Detectiv sau doctor nu am ajuns să fiu. Dar bag de seamă că în copilărie mă gândeam adesea la mine ca Om Mare. Să creşti, mi se părea a fi o realizare incredibilă. Însă azi, când am devenit adultul mult visat, mi se strânge inima când mă gândesc la copilărie. Azi recunosc că aş da şi un an din viaţă să mai fiu măcar o zi copil. Să nu am griji, să nu am gânduri negre, să nu ştiu de atrocităţi şi nedreptăţi, ci doar să mă joc în bula mea de fericire. Să mă alinte mama şi să îmi promită că totul va fi bine. Oricând. Evident, pot să fac şi mătănii, şi incantaţii, că aşa ceva nu se va întâmpla. Însă pot doar să visez. Aşa cum mă visam om mare, aşa mă visez acum om mic. Iar cu Luc, cu copilul ăsta frumos al meu, parcă e mult mai uşor. Prin el pot să visez cu ochii deschişi. Pot să mă retrăiesc mai bine.

 

Sursa fotoJohannes Plenio, Unsplash

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.