Prima lui zăpadă

0 Comentarii

Am primit multe sfaturi legate de activitatea blogului, printre care unul ușor amuzant: să nu fiu genul de mămică ce postează câte o înștiințare ori de câte ori copilul ei face un pârț. De acord. Nici mie nu îmi place să expun tot și cred că trebuie să păstrez și o doză de intimitate, să mai am un mic nucleu ascuns sub carapace. Sunt convinsă că ceea ce mie mi se pare uimitor la Luc poate fi extraordinar de banal pentru restul și, în final, neinteresant. Nu am scris despre primii lui dințișori, nici despre prima lacrimă sau despre prima linguriță cu morcov pe care a refuzat-o. Nu m-am lăudat cu primele silabe, cu primii pași ținut de o mânuță, dar simt că prima lui zăpadă nu trebuie ignorată. Drept să vă spun, nu mi-am mai recunoscut copilul.

Voineasa a fost întotdeauna acoperită de o blană groasă, albă, de omăt în anii copilăriei. Țin minte că ne dădeam ore în șir cu săniile pe un drum de mașină, legați unii de alții ca mărgelele pe sârmă. Iar dacă voiam să ne tăbăcim fundul, ne încumetam și ne dădeam cu sacul sau cu pungile de gunoi pe coaste abrupte și denivelate, printre brazi și molizi. Doamne, ce curaj! Putea mama să bată și clopotul la Biserica din sat și tot nu o auzeam când ne chema la masă. Abia când mă udam la șosete și chiloți (fără glumă!) mă gândeam că poate ar fi cazul să mă duc să mă schimb. Timpul se comprimase și zilele ni se păreau ore, orele-minute…Făceam cazemate, pseudo-igluuri, săpam tuneluri, sculptăm oameni imenși de zăpadă și ne dădeam cu tălpici mici și albastre de plastic, pe care le numeam schiuri. Nu știam niciodată cât e ceasul și adoram să mă pierd așa…în timp.

Am iubit mereu zăpada la munte (la oraș nu prea!) și nu concepeam o Voineasă fără ea. Dar acum e dezbrăcată, goală și tristă ca în niciun an. Și parcă triști suntem cu toții. Suspinăm după fulgii imenși ce ne cădeau pe limbă, după hainele întărite-bocnă pe sârmă, după săniile și boburile pe care trebuia să le șlefuim și poate chiar după obrajii aspri și roșii de la bătăliile cu bulgări. Încălzirea globală chiar nu este o glumă, văd, și ne fură toată frumusețea iernii. Dar nu i-a furat lui Luc prima zăpada. Nu, nu. Mai sus, la vreo 1.600 m, a nins și l-am dus. L-am dus să ne bucurăm de amintiri prin ochii lui.

Vă mărturisesc că aveam emoții. Eram tare curioasă cum va reacționa. Credeam că va vrea să o bage pe toată în gură, că va plânge când va simți cât e de rece, că nu o să mai vrea să se dea jos de pe sanie sau, dimpotrivă, că n-o să stea. Am avut timp să scarpin toate scenariile și pe față, și pe dos în cele aproape 40 de minute, cât a durat drumul. Am avut timp să mă colinde multe gânduri. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că Luc va fi ca o stană de piatră. Că va fi serios ca niciodată! De când ne-am dat jos din mașină și până ne-am urcat la loc, copilul meu nu a zis nici “fâs”. Băi, dar nimic, nothing, nada! Nu zâmbea, nu plângea și, uneori, aveam impresia că nu respiră. Își plimba ochii de colo-colo, dar expresia facială era identică. Înghețată. Nu îmi venea să cred, pentru că el nu este și nu a fost niciodată un copil liniștit. Este vesel și vocal. Nici măcar jocurile sau glumele noastre obișnuite -la care acasă s-ar fi tăvălit de râs- nu l-au făcut să schițeze un zâmbet. Probabil era prea multă informație și o procesa? Nu știu. Dar măcar a fost cuminte și tare ascultător. Și a stat la poze.

În sfârșit, o să mai mergem și sunt convinsă că, în timp, se va îndrăgosti iremediabil de ea. Va vrea să lipsească cu orele printre brazi și va răci că va uita să își schimbe șosetele și chiloții. Mai mult, visez cum mă va aștepta după colțul blocului și îmi va arunca un bulgăre drept în ceafă. Iar eu, surprinsă și, evident, înfuriată, îl voi prinde de jachetă și i-o voi plăti cu gâdilici. Sper doar să mai avem zăpadă până atunci.

PS: Am fost cu nașii nostri dragi și am scris și o poezie:

Hai, zăpada, și la noi

Hai, zăpada, și la noi

Să îmbraci toată Voineasa.

Seamănă cu-un gol strigoi

Ce își caută Crăiasa.

 

Fără tine-i tristă tare,

Și sătulă doar de ger.

Trimite-i raze-n depărtare

Și un fulg sau doi din Cer.

 

Să ne dăm cu săniuța

Printre brazi, ca altădat’,

Pân-om merge-acas’ fuguța

Să ne punem la uscat.

 

Hai, zăpadă, și la noi,

C-avem inima pustie.

Suntem trei acum, nu doi

Ce te-așteaptă o vecie.

 

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.