Joaca de-a familia și modelele care mă inspiră: bunicii și părinții

0 Comentarii
Joaca de-a familia și modelele care mă inspiră: bunicii și părinții

Nu m-am gândit niciodată că o să îmi placă așa de mult nuvela în care eu sunt mama, Andrei e tata și Luc e copilul. Nu prea m-am gândit la postura asta înainte să mă văd în fața faptului împlinit, v-am mai spus. Mă mai jucam când eram mică de-a familia prin fața blocului, unde aveam bani din frunze și prăjituri din noroi, decorate cu petale de flori. Și cam atât. Oricum, țin minte că adesea eram copilul – fiind cea mai scundă din grup – și, când rar nimeream și eu să fiu adultul responsabil, îmi luam rolul destul de în serios, cumpărând cu mândrie d’ale gurii pentru familie: pietre, ierburi și paie. Ba chiar o dată am vrut să fac bani “de-adevăratelea”, așa că am cules de pe o coastă niște viorele și am încercat să le vând turiștilor ce încă mai veneau în stațiunea Voineasa. Ce să mai, mămică adevărată! Și iată că, după mai bine de 20 de ani, joaca a devenit realitate. Iată că, în scurt timp, îl voi urmări pe Luc cum îmi va aduna petalele și frunzele plantelor din casă și îmi va cere bani pe ele.

Deși nu am pus degetul pe ideea de familie până să am una, îmi dau seama că ideea de familie pusese deja toată mână pe mine și întotdeauna am fost înconjurată de un ideal de familie frumoasă și reușită, începând cu bunicii materni și terminând cu părinții, doar că până acum nu am conștientizat. Involuntar acum mă raportez numai la ei. Involuntar, îi iau ca reper și îmi doresc să avem cel puțin la fel de multă fericire ca ei. Crescând cu aceste două modele, vrând-nevrând, am luat ce e mai bun. Îmi doresc în continuare să iau ce este mai bun. Dar să le luăm pe rând, să vedeți despre ce vorbesc.

Bunicii materni. Mamaie și tataie. Mae și mane, cum îi alintam noi. S-au iubit aproape 60 de ani. S-au cunoscut la hora din sat, când ea avea 21 de ani, iar el -18. Amândoi frumoși tare, au jucat învârtite peste învârtite, până li s-au împleticit inimile, iar faptul că tataie  – mândru purtător de mustăcioară – mai cânta și la fluier a fost bomboana din bradul de Crăciun. Datorită acestui lucru, spunea ea, i-a căzut cu tronc. În scurt timp, s-au luat și au făcut patru copii, mama fiind ultima. Am crescut la ei în casă, fiindcă părinții mei plecau la festivaluri de dans popular, unde participau ca pereche, și mă lăsau în grija bunicilor. Ei, și deși mai aveau rățoieli ca orice cuplu, noaptea îi găsea fericiți, cu muzică populară, adormind tot timpul îmbrățișați. De trei Crăciunuri, mamaie nu mai e, iar tataie aproape să o urmeze de supărare. I-a tremurat carnea -cuvintele lui- mult timp de dor și a lipit poze cu ea pe pereți cu leucoplast, să o vadă mai bine. În cei aproape 60 de ani, au strâns 11 nepoți și 8 strănepoți. Luc e al zecelea și îmi pare rău că el și mamaie nu s-au cunoscut. Dar va cunoaște sămânța de iubire pe care ei împreună mi-au sădit-o. Și pe care mi-au udat-o an de an.

Părinții mei. Mama și tata. Flo și Săndel, cum ne amuzăm noi. Au fost colegi de clasă, iar mama îl tachina mereu pe tata fiindcă era scund. “Ia de mănâncă un pufulete, să mai crești!”, îi spunea în pauzele de la școală. Se pare că tatăl meu s-a înălțat în armată și abia atunci fetele au început să pice ca muștele amețite de pălincă, printre care și mama. Părinții lui nu au fost de acord cu ea, iar lui nu i-a păsat. O iubea așa de tare că, la 22 de ani, și-a îndesat câteva haine într-o geantă și a plecat de acasă, mutându-se la mama, cu mamaie și tataie cu tot. În scurt timp, am apărut eu, iar după cinci ani – frate-meu. Nu s-au sfiit niciodată să își arate afecțiunea, să se complimenteze și au fost întotdeauna sprinteni, energici, plini și dornici de viață, mergând adesea în club cu prietenii mei, în timp ce eu rămâneam  acasă. Foarte haios.  

Însă motivul pentru care îi admir de aici și până în Vietnam este faptul că nu i-am văzut niciodată certându-se când eram mică. Și puteam să bag mâna în cuptorul încins că nu o fac deloc, dacă m-ați fi întrebat. Pe când, dragii de ei, nu o făceau în fața noastră. Ei, iar ăsta mi se pare un lucru extraordinar. Mi se pare că ne-au ocrotit enorm, fiindcă aveam prieteni care mai asistau la disputele părinților și sufereau așa de tare că nu mai aveau chef de joacă. Trebuie să îmi intre în creier și mie, și lui Andrei, ca, atunci când va fi cazul, să știm să îl ocrotim și noi pe Luc. Să nu îl întristăm sau să îl împovărăm și pe el cu tristețile noastre. Să vă zic că acum mama și tata se șicanează în fiecare zi? Scuze, că mama îl cicălește pe tata în fiecare zi? Iar el, săracul, îmi zâmbește complice și dă din umeri, zicând: “E mă-ta, ce să-i faci!”

Aceste două matrițe de familie, unde blatul e făcut din iubire, crema – din respect, iar frișca stă băț de fericire, sunt cele care mă inspiră. Sunt cele în care m-am învârtit copil, adolescent, student și părinte. Sunt cele după care tânjesc și pe care aș vrea să le trag la indigo. Ei, și fiindcă-i Crăciunul, profit de energia magică a timpului de acum, strâng pumnii, trag aer în tot corpul și îmi pun dorințe cu ochii pe geam. Nu multe, câteva: îmi doresc să trăim și noi până la 80-90 de ani, să ne ținem de mână până atunci și,  cel mai mult,  aș vrea să reușim să-i fim un model de familie copilului nostru.

Mulțumiri fotografului: Simona Andreea Bădoiu

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.