Copilul meu e cel mai bun doctor

0 Comentarii
Copilul meu e cel mai bun doctor

Stau rezemată de perete, cu picioarele încrucișate și mă uit la copilul meu cum doarme liniștit. Are chipul blajin, părul ciufulit și puțin umed la ceafă, iar mânuțele îi sunt împreunate și adunate la piept. Tare frumos mai trebuie să fie în viața lui! Fără neliniști și îngrijorări, fără polemici și certuri. Fără oameni care să îi zdobeasca starea de bine. Mai-mai că îmi e necaz. Dar nu pentru că trăiește el în Bebelonia, în țara inocenței, a nădejdii și a tuturor putințelor, ci pentru că nu mai am eu cum să îl vizitez. Și pentru că sunt prinsă într-o alta acum, numită Realitate.

M-am trezit de azi-noapte cu fața la saltea. Era tare frig în cameră-uitasem caloriferul pe o treaptă inferioară-și, să încălzesc încăperea mai rapid, am vrut să bag aerotermă în priză. Buimacă, am trântit-o de masă și atât mi-a trebuit. Copilul meu s-a pus în fund, a rânjit când m-a văzut și a tulit-o, fâs-fâs, de-a bușilea spre jucării. Îi sărise tot somnul. O oră jumătate am dansat cu el până să adoarmă iar, de la 4:00 la 5:30, cu mici pauze în care mai oftam ca cimpoiul când dădeam de ochii lui mari și (încă) deschiși. Am făcut atât de multe piruete și balansări – cu tot cu cârcelul de la piciorul drept – de mai aveam un pic și mă înscriam a doua zi la balet. Când în brațe, când în marsupiu, când în brațe, când în marsupiu, abia-abia i s-au lipit ploapele unele de altele.

Pe zi, nu am fost în toate apele. Parcă nu m-am regăsit în casă, în haine, în dorințe și am hoinărit cu gândul mai ceva ca păsările migratoare. Cu toate că am promis că n-o mai fac. Aproape că ajunsesem la soțul meu, care e plecat în Uruguay. Toată ziulica am simțit un ghimpe-n suflet din cauza unei decepții prostești, iar vremea urâcioasă parcă îl îndesa și mai tare. Îmi venea să mă ascund într-o vizuină și să ies odată cu soarele. “Eh, se mai întâmplă să mai și câte o zi proastă”, mi-am zis. “Da, dar…la cât de puține sunt într-un an, e păcat”, mi-am răspuns singură.

Și cum stăteam eu rezemată de perete, cu picioarele încrucișate, îl văd pe Luc că zâmbește scurt în somn. Foarte scurt. Ei, și în acea clipă, chiar atunci, stofa îmi pică de pe ochi și inima își ia o altă inimă. Copilul meu este fericit, domnule! Sănătos și fericit. Familia mea e fericită, domnule! Sănătoasă și fericită. De ce să irosesc timpi aiurea cu nimicuri? Cu oameni sau lucruri care îmi zdrobesc starea de bine? Când, repet, zilele-mi sunt întinse pe culme cu câte-un cârlig. Așa că, ia mai bine să mă pun eu la spatele copilului meu și să îi ascult respirația. Și să-i mulțumesc că mă însănătoșește ori de câte ori se ivește nevoia. Și, nu, nu vă dau numărul doctorului meu. Dar nu pentru că sunt egoistă, ci pentru că știu sigur că îl aveți și voi acasă.

 

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.