Nu, nu te plafonezi dacă stai acasă cu copilul

0 Comentarii
Nu, nu te plafonezi dacă stai acasă cu copilul

Știu cupluri care nu vor copii. Ba vor să copilărească și să călătorească etern, ba nu vor să aducă un omuleț în lumea asta confuză și copleșitoare, ba nu vor să participe la creșterea populației, ba chiar nu le plac prichindeii. Neam. Își asumă deciziile și îndrăznesc să afirme asta cu voce tare, deși primesc țspe mii de încruntări și sprâncene ridicate, mai ales din partea părinților. Li se spune adesea că nu știu ce pierd, că sunt egoiști, că nu vor cunoaște iubirea adevărată. Ei, eu nu. Eu le respect decizia și sunt convinsă că știu cel mai bine cum să-și respire propriile zile, fiindcă suntem miliarde și suntem atât de diferiți. Mai mult, decât să faci copii doar de dragul lumii și perpetuării, cred că mai bine nu. Decât să ai copii, să nu îi iubești și să fii nefericit (am citit o scrisoare în care o mamă mărturisește cu franchețe că ar fi avut o viață mai fericită fără cei doi copii), cred că mai bine nu.  

Degeaba vociferez eu că, pentru mine, Luc a fost cel mai bun lucru ce mi s-a putut întâmplă în toți cei 28 de ani ai mei. Degeaba spun eu că viața mea are acum o altă însemnătate, mult mai mare, decât o avea înainte de el. Degeaba. Fiindcă viața mea e a mea, iar viața lor e a lor. Ba mai mult, ar putea să mă critice ei pe mine, că nu am știut să mă bucur de ea la fel de mult ca până acum.

Dar știu cupluri care nu vor copii de teamă să nu își frângă visurile. De teamă că nu se vor împlini profesional, de teamă că se vor plafona şi nu vor mai mai avansa prin cunoștințe. Și, în linii și mai restrânse, cunosc cupluri care chiar au ales să pună punct și să plece în direcții opuse, după mulți ani de relație, tocmai din acest motiv. Unul voia copil, celălt – nu, ca nu cumva să îşi piardă elanul profesional. Iar aici, aici îndrăznesc să mă pronunț și să mărturisesc că nu este deloc așa. Copilul nu este niciun ghimpe în calea visurilor profesionale sau personale. Copilul nu te oprește din reverii, imaginații sau închipuiri cu ochii deschiși. Ba mai mult, cred că este un iscusit catalizator în îndeplinirea tuturor dorințelor. Este cea mai mare motivație, cel mai bun imbold și cea mai bună rațiune pentru a reuși în viață.

Dacă stau bine să mă gândesc, înainte să devin mamă, aveam o viață interesantă și fistichie, frumoasă chiar, nu mă ascund. Pe cât de aventuroasă, pe atât de liniștită, cu un iubit nemaipomenit și un job destul de fain, în care mă implicam cu totul. Aveam o tonă de visuri pe care le încărcam în zece tractoare și le trimiteam departe. Nu mă vedeam căsătorită curând, darămite cu copii. Să nu credeți că excludeam o familie, dar pur și simplu nu mă simțeam pregătită încă. Iar singura problemă cu care mă confruntam era că mă încurcam atât de mult în dorințe, încât nu știam cum să le prioritizez și să le duc până la capăt.  

Însă, de când îl am pe Luc, cu cea mai mare sinceritate vă spun, m-am depășit pe mine. Viața nu a plecat, e aici, lângă mine, cu mai multă fericire. Visurile nu s-au stins, ba se văd lucind împlinite și mult mai definite. De când îl am pe Luc, mi-am făcut blogul, am scris povești pentru copii, mi-am reamintit de lirismul meu pierdut, m-am implicat în multe campanii sociale și culturale, am filmat un episod online de parenting și am în pregătire multe alte proiecte. Pentru mine, pentru el, pentru familie. Pentru suflet, pentru minte. Și, fără doar și poate, totul datorită lui.

Menționez toate astea în niciun caz pentru că mi-au murit lăudătorii, sper că știți asta. Departe, departe de mine acest gând. Dar vreau să iterez că, o persoană ca mine, activă profesional, care a avut o mică depresie post-partum și care voia să se întoarcă la serviciu a doua zi, a reușit să facă mult mai multe după ce a devenit mămică. Sigur, nu neg că am avut ajutor din partea părinților mei, dar m-am descurcat şi singură. Am scris pe unde am apucat, cât am apucat, mai ales în somnurile lui Luc. Cu perseverență și răbdare. Şi nu mă simt deloc la nivelul de acum doi ani. Nu simt că m-am plafonat în vreun fel. Ba, cred că sunt mai înțeleaptă, mai cu sete de îmbunătățire, cu țeluri mult, mult mai bine aşezate. Dacă înainte de a-l avea pe Luc nu ştiam ce vreau exact de la viață, acum ştiu.

Evident că e mai ușor să alergi când nu se agață un ghindoc de genunchiul tău, dar nu este imposibil. Cred că dacă îi permiți, copilul poate fi cea mai  frumoasă versiune a puterii tale.

Poza: Răzvan Vasile

Cu prietenie,

Alexandra

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.