Copiii înțeleg mult mai multe decât credem

0 Comentarii
Copiii înțeleg mult mai multe decât credem

Acum ceva timp, Luc mi-a demonstrat încă o dată că înțelege foarte bine ce îi explic. Înțelege că nu e bine să se urce în spatele televizorului şi să îl mişte, spre exemplu, dar o face intenționat şi mă cheamă să îl văd, să testeze limitele. Altfel nu îmi explic de ce doar când intru în cameră începe să îl zgâlțâie. Nu înainte, doar când îl văd. Înțelege că nu are voie să bage în gură dispenserul de şampon, dar o face. Mă strigă şi abia când mă uit la el ia o gură. Nu înainte. Ştie că nu îl las la frigider, dar ține mâna pe uşă şi mă strigă. Dacă m-am uitat, a deschis-o. Dacă îl ignor, mă strigă până se plictiseşte. Vede că nu vin şi pleacă.

Ei, şi acum câteva luni, în timp îl alăptam, se obişnuise să se joace cu mamelonul liber. La început, uşor, superficial şi cu o senzație de gâdileală chiar, ca mai apoi să ajungă să întindă mamelonul ca pe gumă până în tavan, să tragă de el ca de coardă şi să mă zgândărească, alăptarea devenind mai degrabă dureroasă. Iar dacă avea şi unghii, era deja un chin. Deşi voiam să îi las plăcerea asta, pe care o făcea şi în somn, un fel de tic, dacă vreți, s-a rostogolit senzația iritantă de a devenit un bulgăre greu şi împovărător. Era ca picătura chinezească, iar alăptarea nu îmi mai făcea atât de multă plăcere ca înainte. Ba mai mult, la un moment dat, am culminat. Imaginați-vă că de la 4 şi până la 5:30 dimineața eu nu ştiam cum să fac să adorm şi să îi ignor degețelele ce învârteau mamelonul. M-am tot foit, m-am tot răsucit. Cum mă sustrăgeam, cum plângea, cum se trezea. M-am tot strâns de buze, dar, cum-necum, am izbucnit. M-am dat jos din pat şi am strigat: “Gata, nu mai pot!”

Luc a început să plângă, Andrei, soțul meu, s-a trezit buimac – nu ştia ce se întâmplase, iar eu mi-am dat seama că refulasem. Refulasem deşi ştiam teoria. Ştiam că poți să îi spui copilului “nu” şi să nu ajungi în situația în care ajunsesem. Răbdasem cât răbdasem, dar capătul pragului fusese cu mult depăşit. Nu mai rezistam.

Şi atunci, am zis că e cazul să mai ascult de psihologi. Citisem mai demult că (nu mai ştiu unde), în cazul în care copilul dezvoltă ticuri iritante, în cazul în care ei vor să frământe mereu ceva, mai bine opreşti din timp decât să te frustrezi şi să îți verşi năduful pe el. Dar, mi-am dat eu seama, nu noaptea. Atunci l-am readormit şi l-am lăsat să se mai joace pentru ultima oară, oricât de iritant era.

Iar a doua zi, am zis că îmi încerc norocul. Dacă plânge, îl consolez, îi distrag atenția, îi dau altceva să frământe, mi-am spus. Dar ce credeți? Nu a fost nevoie! Doamne, Dumnezeule, nu mi-a venit să cred. I-am spus doar că “Mă doare, mami, îmi faci buba acolo” pe un ton serios şi a încetat. Cum este posibil? m-am întrebat. Ei, iaca, prichindeii noştri înțeleg mult mai multe decât credem. Copiii sunt mult mai agili, mult mai iscusiți şi mult mai atenți decât credem, iar “lasă-l, că e mic şi nu înțelege” nu îşi are fundament. Comunicarea timpurie cred că este esențială. Pe orice temă. Explicațiile sunt la fel de importante, iar răbdarea, adevărul şi repetiția sunt, din punctul meu de vedere, factorii cheie înspre o dezvoltare armonioasă dintre noi şi copii. Iar iubirea, ei bine, iubirea este ca viața însăşi.

PS: De atunci, deja de două luni cred, mai încearcă din când în când, dar mă întreabă: “Buba?” “Buba, mami!”, îi răspund şi se potoleşte. Pe mine m-a uimit cât de mult i-am subestimat capacitatea de pricepere.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.