Când copiii se fac din ce în ce mai mari, iar noi…din ce în ce mai mici

0 Comentarii
Când copiii se fac din ce în ce mai mari, iar noi…din ce în ce mai mici

Nu ţin minte să fi stat mai mult de trei ore fără Luc până să mă apuc la începutul anului de şcoala de şoferi. De când a fost cât un dovleac, el nu a acceptat suzetă sau biberon, aşa că întotdeauna a trebuit să îi iau după mine. Dar de prin februarie, de când am început orele de condus, m-am trezit că am lipsit de acasă şi zece ore. Zece. Şi în condiţiile astea nu mai aveam cum să îl car. În Voineasa nu e nicio şcoală atestată, aşa că a trebuit să merg regulat în Râmnicu Vâlcea, depinzând continuu de diverse mijloace de transport. Şi cel mai mult pierdeam timpul pe drum, eu având şi rău de mişcare. O “plăcere”, vă daţi seama.

Iar Luc, copilul meu, a rămas frumuşel acasă cu mama şi cu tata, care îmi spuneau – ori de câte ori sunam – că e cuminte. Ce e drept, nu plângea după mine când plecam şi nici nu dădea semne că îi lipsim eu şi ţiţi. Doar când mă întorceam ţipa de bucurie, arunca tot ce avea în mânuţe, alerga spre mine şi recupera dorul. Apoi mult timp nu mai voia la nimeni şi nicăieri decât în braţele mele.

Deşi aţi spune că este foarte bine, că este un scenariu ideal, vă mărturisesc cu sinceritate că situaţia mi-a trezit niscaiva sentimente încurcate. După ce Luc îmi zicea “Pa!” şi îmi închidea uşa în nas (îi place să închidă uşile!), aşteptam în holul blocului câteva secunde, cu ochii pe clanţă şi cu urechile ciulite până în tavan, doar să aud ce face. Mă strigă? Vrea cu mine? Ştie că o să ne revedem abia diseară? Dar de cele mai multe ori o auzeam pe mama spunându-i “Păpuşu, hai la jucării!” şi el se supunea chicotind. Şi în loc să plec împăcată, eu aveam un nod în gât.

Ba mai mult, aveam şi dialoguri cu conştiinţa mea:



-Chiar aşa de uşor îi e fără mine? mă întrebam.

-Dar ce ai vrea? Să plângă? Fii fericită că îi este bine cu bunicii, îmi răspundeam.

-Dar oare e normal?

-Aşa e sănătos.


Şi nu vă spun că de multe ori pe drum mă gândeam numai la el. Vorbeam despre băiatul meu de un an şi două luni pe atunci ori de câte ori se potrivea ocazia. Cum vedeam câte un copil, mi se făcea inima cât o mazăre şi voiam mai repede acasă. Dar ştiam că sunt absurdă și că ar trebui să îmi ascult conștiința, care nu contenea cu vorbitul şi mă îndemna să mă bucur de ore şi de timpul liber. Nu mă tot plângeam eu că nu am? Dar vă spun că nu aveam ce face şi pace. În final, dorul tot venea ca un bumerang. Abia așteptam să îi muşc iar fălcuţele, să ne jucăm pituluşu, să îmi mai pună abajurul în cap sau să mă ia de mână şi să mă plimbe prin casă.

Şi aşa, de la începutul anului ăstuia, cu orele de condus, mi-am cam dat eu seama că nu lui Luc îi este greu de despărţiri. Nu, nu. Ci mie. Se pare ca eu am o dependenţă mai mare faţă de el decât are el de mine. Se pare ca masca mea de oxigen e mai mică decât a lui. Iar suflul și gândurile toate îmi pleacă întruna spre el. Asta e valabil şi acum, la un an şi zece luni. Şi presimt că va mai fi multă vreme de acum înainte.

Deşi credeam că, pe măsură ce înaintăm în timp, devenim în aceeaşi măsură mai independenți unul față de celălalt, se pare că el reuşeşte, iar eu nu. Pe măsură ce se desprinde de mine, eu rămân locului, nemişcată şi nu îndrăznesc să mai fac nici măcar un pas de păduche, de teamă să nu adâncesc lumea asta nouă, în care nu mai sunt buricul universului lui. Deşi, dacă mă întrebați, el încă este al meu. Luc urcă pe scara independenței, iar eu devin din ce în ce mai puțin importantă pentru suflețelul lui, unde alți oameni, alte imagini, alte bucăți lumeşti îmi iau locul. Pe măsură ce copilul meu creşte, eu devin din ce în ce mai mică.

Ştiu că este firesc, ştiu că aşa trebuie, dar mai trebuie doar…să mă împac cu ideea.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.