O floare de Nu-mă-uita

0 Comentarii
O floare de Nu-mă-uita

Mă uitam azi-dimineață la copilul meu cum se hârjonea cu taică-su. Stătea pe spate, pe canapea, cu picioarele în sus, iar Andrei îl amentința că îl va prinde ursulețul nostru mare, de pluş. Când pufoşenia chiar i se apropia de nas, îl pufnea distracția. Râdea cu o poftă de te făcea şi pe tine să crezi că eşti gâdilat. Să râzi la fel. În acel ceas, mintea mea iar a colindat punctele cardinale şi s-a aşezat pe un gând intrigant: dacă, brusc, eu nu aş mai fi, cum aş putea să îl fac pe copilul meu să nu mă uite niciodată?

Şi m-am liniştit când în câteva clipiri mi-am găsit răspunsul. Dacă ar fi să îi fac copilului meu un singur cadou în viața asta, unul dintre cele terestre, pământeşti, ca să îşi amintească de mine, aş alege o reprezentare a iubirii noastre de acum. Un semn de legământ, un simbol de prietenie şi mai mult. Aş vrea să îi ofer un cadou în ghiveci, mov-albastru, gingaş şi etern: o floare de Nu-mă-uita. O floare care să întruchipeze toate rugămințile mele pentru el în rădăcinile ei, toate dorințele mele în tulpina-i firavă şi toate gândurile şi amintirile noastre în petale. Petale, cinci la număr, precum elementele Universului, care vor pica, dar vor renaşte iarăşi. An de an.

Când eram mică, aveam astfel de flori chiar în fața blocului. Lângă flori de muşețel, Laptele Cucului, Ochiul boului şi Păpădii. Făceam “prăjituri” din nămol şi le ornam cu ele. Dar florile de Nu-mă-uita erau cele mai speciale. Le rupeam şi le puneam în piept, că se părea că aşa aveam să îmi găsesc iubitul cu ochii albaştri. Iată că nici acum, la 28 de ani, nu l-am găsit. Nu am un iubit cu ochii de culoare albastră. În schimb, am doi, cu ochii verzi. Unul mare, şi unul mic. Iar celui mic i-aş face-o oricând cadou.

Aş vrea să îi vorbească zilnic cu dragoste, să crească sub silabele şi sunetele lui. Aşa cum creşte el acum, sub ale mele. Aş vrea să o ude, să îi ofere hrană, adăpost, încântare şi mângâiere. Aşa cum încerc să îi ofer eu acum. Aş vrea să se bucure când înfloreşte, când se schimbă, când îi prieşte mediul cu soare de la geam. Cum mă bucur eu de fiecare cuvânt al lui nou. Şi, mai ales, aş vrea să o iubească şi să nu o lase să se ofilească niciodată. Fiindcă aşa, eu voi trăi în veşnicie. Iar când vreun amic îi va lăuda mândra floare albastră, de pe pervazul îngust, aş vrea ca el să mijească un surâs şi să îi spună: “Da, chiar e frumoasă. E de la mama mea.”

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.