Înțărcarea pe timp de noapte sau despre cum schimbările pot fi şi bune

6 Comentarii
Înțărcarea pe timp de noapte sau despre cum schimbările pot fi şi bune

Inițial, ziceam că nu o să vă povestesc nimic. Că nu o să vă povestesc cum am plâns în ultimele nopți, alături de copilul meu, fiindcă nu îl mai alăptez după ce adoarme. Nu mai avem voie, are dințișorii de sus tociți, demineralizați, iar ca să evităm o infecție şi să mai salvăm ce a rămas din ei, nu mai poate bea decât apă pe timpul nopții.

Dacă vă întrebați, nu laptele matern a fost problema, ci o multitudine de condiții nefaste, de la carențe de vitamine când era la mine în burtică, până la gene proaste şi igienă precară (nu, nu, zahăr sau sucuri de fructe nu a primit până acum). Noi credeam că îl spălăm bine, dar, de fapt, nu o făceam temeinic. Şi, rămânând resturi de mâncare, laptele pe timpul nopții nu făcea altceva decât să amplifice degradarea dințişorilor.

Explicațiile le-am primit în Japonia, de la un medic extraordinar, care, când l-a văzut pe Luc, ne-a spus: “Nu aveți decât să îi scoateți dacă nu renunțați la mesele de noapte. Sunt foarte afectați şi se pot degrada până la infecție”. Nu ştiu dacă mă credeți, dar mi s-au înmuiat genunchii şi refuzam să traduc în română creierului. Preferam să cred că nu îi înțelesesem accentul englezesc. Soțul meu însă făcuse ochii mari şi plecase fruntea, accentuând o grimasă de om dezamăgit.

Şi nu mai aveam ce face. Țiți nu mai avea voie pe timpul nopții şi punct. Era al treilea pedodont care îmi cerea asta. Nu m-am mai încăpățânat şi am acceptat că nu te pui cu genele. De o lună, îl spălăm pe dinți cu o pastă specială, iar de două săptămâni nu îl mai alăptez când stelele şi luna lucrează. Rezultatele se văd, să ştiți. Deşi tot tociți au rămas, i s-au mai albit. Iar pentru noi este o bucurie de nedescris, greu de crezut. Atât de greu, că ne uităm de două ori la el în guriță să ne convingem.

Prima noapte fără țiți a fost ca un bolovan azvârlit peste degetele de la picioare. Dureros de tare. Atât pentru Luc, cât şi pentru mine. Deşi îi explicasem cu niscaiva timp în urmă că nu mai are voie să “pape țiți noaptea”, copilului meu îi venea greu să mă creadă. E firesc, îmi era greu şi mie. El înțelesese, dragul de el, dar îi era peste mânuță să accepte. Mă ciupea, plângea şi, deodată, se uita la mine şi striga “nu, nu, buba”. “Nu, nu, buba”. Exact ce îi spusesem eu. Că nu are voie şi că îi va face rău dințişorilor.

Mi se pare că i-am subestimat capacitatea de pricepere cumplit. Pentru că, vă spun, a înțeles din prima clipă că abia dimineață, când se va trezi de tot, va putea suge iar. Altfel nu îmi explic de ce se ridica în fund la 5, la 5:30 sau la 6 şi nu voia să se mai culce. “Nu mai dormi, mami?”, întrebam. “Nu! Țiți?” Cu ochii lui mari de căprioară, mă implora să nu îl refuz. Şi nu am făcut-o. Acum, să nu vă gândiți că plângeam amândoi cu orele. El plângea câteva minute, când se trezea din somn, dar în maximum zece adormea la loc. Mie însă mi se păreau mii de ore, mi se părea că noaptea durează cât un an şi că îi place să mă tortureze. Cum să nu ai voie să îi dai ce iubeşte cel mai mult? Şi, uite aşa, plângeam de ciudă şi simțeam că mă îndepărtez de Luc câte un milimetru.

Însă, uşor-uşor, după două săptămâni, de la trezitul la 5, a ajuns azi-dimineață să se trezească la 7:30. A dormit pentru prima oară toată noaptea. Fără foieli, fără legănat pe picioare, fără dansat pe muzică, fără ieşiri în miezul nopții, fără alte mii de încercări de a-l adormi fără sân. Că am încercat de toate, credeți-mă. Şi eu, şi mama (din fericire, am mai împărțit timpul şi cu ea).

Acum că stau şi mă uit în golul ecranului, mi se pare că am făcut un pas spre un nou capitol. Că este un început de sfârşit în povestea noastră de alăptare. Mi se pare că Luc s-a mişcat un deget de lângă mine, că s-a îndepărtat nițel, iar eu am stat ca o statuie. Am început să tăiem acel fir de argint care ne unea. El s-a făcut mai mare, eu – mai mică. Dar, privind partea colorată, creştem, evoluăm, ne iubim parcă şi mai mult pe timpul zilei, fiindcă îl recuperăm pe cel rămas în urmă noaptea. În plus, în sfârşit, cred că o să pot dormi şi eu mai mult de trei ore, legate, după aproape doi ani. Schimbările pot fi şi bune, îmi spun. Aşa mă îmbărbătez. Că doar nu o să îl alăptez până se însoară, nu? (Nu vreți să îmi ştiți răspunsul) :)))

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

6 Comments

  • avatar

    Elena

    03/11/2018

    Poți te rog sa îmi spui cum ar trebui sa se facă igiena dentara pentru a preveni astfel de situații? Ce a spus doctorul? Eu am un puiuț de 10 luni, cu 4 dințisori, pana acum l am spălat cu o periuța degetar și cu apa, fără pasta de dinți. Nu am dat importanta acestui aspect prea mult. Acest articol m a pus mult pe gânduri. Lăptic a primit doar de la san, diversificat la 6 luni. Noaptea mănâncă des lăptic, intenționez sa l alăptez în continuare. Gânduri bune! Elena

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      05/11/2018

      Elena, riguros. Eu il spalam cu degetarul putin, iar apoi ii dadeam lui periuta sa se joace cu ea. Pasta am avut din totdeauna, fara fluor. Acum il fortam si frecam serios 20-30 de secunde. La noi e geneitic, nu te speria. Daca il spalam mai bine, poate nu ajungeam aici, dar tot problematic ar fi fost. Trebuie doar sa urmaresti cu atentie, ca demineralizarea asta e galopanta. Din fericire, nu e totul stricat 🙂
      Sanatate si nu te panica. Sa mergeti la pedodont ar fi cel mai bine.

  • avatar

    Florina

    04/11/2018

    Am citit articolul și m-a cuprins multă emoție, să știi 🙂 Se simte cum ți-ai deschis mult sufletul pentru a povesti astfel de lucruri intime și sper ca toti cititorii tăi să aprecieze articolul ăsta la adevărata lui valoare. Pe mine m-a atins așa de tare că o să-l duc la dentist pe băiețel, asta pe o parte, pe de alta, mi s-a reconfirmat ce știam, dar uitasem oarecum și cred că acum ești sigură și tu: noi, adulții (mamele în special) suntem mai reticenți la schimbare decât copiii noștri, NOI ne adaptăm mai greu, nu ei. Te pup, o să fie bine, ai încredere 🙂

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      05/11/2018

      Multumesc, asa sper. Sa fie bine! 🙂

  • avatar

    Simone

    09/11/2018

    Așa tare ce m-a emoționat articolul tău că am empatizat până la lacrimi. Multă sănătate 🙂

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      09/11/2018

      Hei, mulțimim. Este o etapă normală, aşa mă îmbărbătez. Dar şi eu bocesc mereu…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.