Când pentru restul lumii nu înseamnă nimic, dar pentru noi – totul

0 Comentarii
Când pentru restul lumii nu înseamnă nimic, dar pentru noi – totul

La începutul lui Septembrie, doi prieteni din România au venit la noi, în Tokyo, pentru două săptămâni. Deşi aveam niscaiva emoții pentru ambele tabere, pe de o parte că Luc a început să se ruşineze (chiar sperie uneori!) de adulți, iar pe de alta că amicii mei nu au copii şi nu au mai petrecut niciodată atât de mult timp lângă un puşti de nici doi ani, activ precum un bondar, totul a mers ca uns cu ulei de măsline.

De obicei, când ne priponeam în fața unor oameni necunoscuți, de care nu era atras, copilul meu deprinsese o mică varietate de mecanisme de apărare şi începuse să închidă ochii să nu îi vadă, să se ascundă de picioarele mele şi să stea cuminte (el, care nu stă o clipă!). Dar acum nu a fost cazul. S-a împrietenit cu ei din prima zi şi nu şi-a inhibat vreo aptitudine, vreo nouă achiziție sau năzbâtie. Şi nici eu nu mi-am ascuns umirile şi fascinațiile pentru ele. Nu ştiu dacă toți părinții au această tendință, dar eu mă minunez ori de câte ori copilul meu reuşeşte un lucru mai mult sau mai puțin nou. “Bravo, mami!” cred că este mantra noastră zilnică.

Şi în una din seri, le tot arătam prietenilor mei cât poate fi Luc de ordonat: dădea şoşonii jos din pantofar, îi punea la loc, iar eu îl felicitam. “Vedeți că a pus încălțămintea în dulap? Vedeți?”, îi întrebam sincer impresionată. Răsturna jucăriile din coş, le punea una câte una din nou în el, iar eu aveam aceeaşi replică. “Vedeți, vedeți? Le-a pus la loc!” Până când, mă trage Andrei, soțul meu, de mână:

-Iubita, pentru ei nu este atât de interesant ca pentru tine sau pentru mine, îmi spune, cu o privire de parcă mă ruga să încetez.

Oare chiar aşa era? Bucuria de a-mi vedea copilul făcând un lucru aparent banal (deşi nu era, în propria-mi viziune) era doar a mea?, m-a întrebat inima. Normal că da, mi-a răspuns creierul. Şi atunci mi-am dat seama că nici eu, înainte de a-l avea pe Luc, nu reacționam la fericirile mici ale părinților din jur. Le împărtăşeam nițel din entuziasm, dar cam atât. Pe când, acum, le înțeleg mai bine decât oricând.

Când copilul meu reuşeşte să se dea jos din pat singur, când îşi duce lingurița la gură să mănânce, când râde ştrengăreşte că face o trăsnaie, când se opreşte şi studiază o umbră, când aruncă un şervețel la gunoi, când bagă mâna în veceu, când încearcă să fluiere, când încearcă să se încalțe, când mă imită, când trage un pârț sau o linie cu creta, când reușește să se dea pe tobogan şi pentru multe alte când-uri, ce pentru cei din jur sunt doar banalități, doar acțiuni triviale, pentru mine ele sunt o însuflețire de mândrie, ce mă cuprinde până în adâncimea pieptului. Mi se umple gâtul, mi se chirceşte stomacul, mi se încolăcesc celulele de atâtea fericiri mici, mici, mărunte. Mi se inundă ochii de lacrimi şi inima parcă zboară până la Voineasa şi înapoi. Sunt o dovadă a existenței copilului meu, a dezvoltării, a iscusinței, a priceperii şi comicului său. Sunt miile de momente ce mă ajută să respir frumos. Zilnic. Pentru restul lumii ele nu reprezintă nimic. Ştiu şi îmi dau seama de asta. Dar pentru mine, ele înseamnă totul.

Pentru mine, sunt cele mai interesante secvențe din vreun desen animat, cele mai captivante imagini din documentare, cele mai importante noutăți. Copilul meu creşte şi îmi oferă un loc gratuit în sala de spectacole. “Tiiii, ce copil deştept am”, mă mai trezesc că vorbesc singură. Singură, dar cred că nu singura.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.