Vreau să fiu mama pe care nu ar schimba-o niciodată

0 Comentarii
Vreau să fiu mama pe care nu ar schimba-o niciodată

Când era Luc mai mititlel, obişnuiam să mă uit mereu cu coada ochiului la alţi copii să văd cum şi în ce fel diferă faţă de el. Analizam involuntar greutatea, înălţimea, spiritul, râsul, agilitatea, veselia lor şi le comparam cu ale lui Luc. Ştiam antica teorie – că toţi prichindeii au ritmul lor de dezvolare şi desfăşurare – dar nu mă puteam abţine. Şi pe Luc îl socoteam întotdeauna învingător, cu o bucurie lăuntrică explozivă şi uşor îngâmfată.

Evident, am întâlnit copii care îl depăşeau în aptitudini, fără doar şi poate, în special fetiţe, dar tot mândrul meu mi se părea mai iscusit. Ştiam în adâncimea logicii că nu e, dar preferam să mă uit doar la părţile lui scoase la lumină. Până într-o zi, din senin, când nu am mai făcut nicio comparaţie. Nimic. Şi nu pot decât să bănuiesc că am dobândit o maturitate neintenţionată în subconştient. Sau poate mi-am dat seama că pentru mine va rămâne oricum cel mai cel pentru vecie, astfel că asemenea examinări sunt fără rost.

Cu mine, însă, este o altă poveste. Mă compar cu alte mămici de când am devenit una şi nu am încetat să o fac până de curând. De la aspect până la activităţi şi gesturi, antenele mele critice sunt activate. Şi, contrar lui Luc, eu mai mereu sunt în pierdere. Mi se pare că încă nu am ajuns la silueta pe care ar trebui să o am după un an şi opt luni deja. Când mă mai uit în oglindă, îmi vine să mă înghesui în covor. Mi se pare incredibil cum alte mame, care au mai mulţi copii, sunt foarte energice şi implicate în diferite îndeletniciri. Or, eu mă vait dacă Luc se trezeşte la cinci dimineaţa o dată la o mie unu ani. Şi nu vă spun cu cât necaz mă dojenesc că nu pot să îi gătesc şi eu zilnic mai mult de două feluri şi că îmi pierd timpul strângând jucăriile, care oricum revin pe parchet. Dar nu, mie îmi stau pe cerebel. Şi ca să mă înţelegeţi, eu şi când scriu pentru blog o oră-două, spre exemplu, mă simt vinovată că nu sunt lângă el cum sunt alte mame.

Dar aşa e omul lumii terestre. Simte nemulţumire cu nesaţ, până îi iese pe urechi. Cel puţin, aşa este subsemnata. Vrea să fie mai bună decât a fost în ultimele 12 de ore de lumină. Îmi dau seama că este un lucru bun că îmi doresc să evoluez, dar este un lucru total nătâng să vreau asta cât ai sufla într-o păpădie. Să am atâtea braţe cât o meduză şi să învârt din treburi ca un magician. Şi, în acelaşi timp, să mai scriu şi o nuvelă, dacă se poate.

În sfârşit. Dacă la Luc comparaţiile s-au oprit involuntat, la mine am vrut asta furtunos. Fiindcă nu îmi aduc nicio împlinire, nicio încredere mai mare în “eul meu” şi nici măcar motivația în însemnătatea ei. Ba mai mult, îndrăznesc să zic că aceste comparații mă demotivează. Şi e straniu, fiindcă eu sunt o fire extrem de competitivă.

Dar cu părințismul e altă mâncare de păstrăvi, am înţeles târziu. Nu trebuie să mai fac comparații peste comparații şi să încerc să urc pe podium. Nu trebuie să fiu cea mai bună, sofisticată, inteligentă, frumoasă, iscusită mamă din toate punctele cardinale. Nu trebuie să fiu perfectă. Nu. Dar vreau să fiu mama pe care copilul meu nu ar da-o pe nimic în lume. Vreau să fiu mama pe care nu ar schimba-o niciodată, cu nimeni, în tot universul ăsta întins. Iar pentru asta cred că nu trebuie să fac nimic special. Trebuie doar să fiu eu, aşa cum sunt, iubindu-mi copilul din frunte-n călcâie. Trebuie doar să continuu să îmi ascult mie inima și lui – sufletul.

Şi faptul că Luc mă privește oră de oră cu atâta dragoste în privire, cu insistență și duioșenie, de aproape mă înroșesc, faptul că râde cât îl țin obrajii, faptul că mă caută pe mine printre toți şi faptul că îl văd cât de fericit este zilnic, toate, toate acestea la un loc mă fac să cred că sunt pe calea cea bună.

Mulțumim pentru poză, Etereo Photo!

Cu prietenie,

Alexandra

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.