Mamaia mea şi ciorapii de lână

0 Comentarii
Mamaia mea şi ciorapii de lână

Mamaia mea a murit acum câțiva ani. M-a durut atât de tare, încât mi-am scos din minte ziua, luna, anul şi refuz să mi le amintesc. Sigur, dacă ar trebui să mă gândesc, măcar puțin, aş pune direct degetul pe calendar. Dar permiteți-mi să nu. Ea a fost, fără doar şi poate, inima şi scotchul întregii familii: patru copii, 11 nepoți, opt strănepoți pe atunci. Luc ar fi fost al zecelea. Ea ne lega efectiv. Ea ne unea, ea ne aştepta pe toți la o ciorbă de boabe de fasole, la cartofi prăjiți cu usturoi sau “balmeş”, fiindcă, spunea, “capu-i limpede când burta-i plină”. Ne aştepta cu dor mereu şi mereu în casa în care locuieşte acum doar tataie şi în care sunt poze cu ei lipite pe pereți cu leucoplast. “Mămică, ți-am păstrat cel mai bun şorici. Să vii să îl iei”, îmi spunea.

Mamaia mea plângea des. Plângea fundul fiecăruia dintre noi când aveam vreo problemă. De aceea, de multe ori, nici nu îi mai pomeneam, că inima ei era bolnavă. Dar tot afla şi bârloia şi mai rău. “Pă’, bine, mă, mămică, să îmi zâcă babele ălea de stau de minciuni şi ‘tale nu?” ‘Tale, da, de la “matale”, sau “tălică”. Aşa ne vorbea ea. Că de alintat, eram toți “soarele şi luna”. O pupam, o îmbrățişam şi începeam să îi simt din ce în ce mai tare oasele, prin pielea moale şi ridată ca un evantai. Slăbea. “Nu vreau să mor fără să te văd mireasă, mămică!”, îmi mai spunea când mă vedea. Şi mă ruga să nu îl mai las pe Andrei, iubitul meu de atunci, soțul meu de acum, să “colinde munțîî”, că poate se întoarce cu nasu’ rupt. Îl iubea parcă mai tare decât pe oricine şi mereu avea grijă să îi spună că sunt “vrenică, harnică, deşteaptă şi cuminte”, poate-poate m-o lua odată. Nu a mai apucat să ne vadă cu verighete, dar Andrei, de când e tată, nu a mai apucat să vadă decât de la distanță un vârf de deal.

Mamaie aduna urzicile cu mâna şi nu avea nicio băşică. Niciuna. Avea propriul dicționar, cuvinte ce nu prea se găsesc în DEX-ul limbii române, iar eu, copilă “deșteaptă”, încercam să o corectez. Abia acum îmi dau seama cât de savuroasă era când zicea “zacăr” (în loc de zahăr), “gărăuane” (în loc de păsări), “lemniță” (în loc de frig), “momântan” (în loc de păpuşă), “petreciuri” sau “glugoază” (la bomboane). Avea oi, vaci, porci, rațe, curci, curcani, găini, câini, pisici; a avut şi cai, şi iepuri la un moment dat. Le iubea şi le numea pe fiecare. Avea loc grămadă în suflet, de uneori îl ruga pe tataie să nu le mai taie. Când tatăl meu i-a adus un ultim cățel, într-o cutie de carton, s-a sculat de pe bancă, şi-a pus palma în cap şi a urlat: “Ia-l de-aci, că nu fac stână de câni”. A doua zi, nu îl mai scotea din buzunarul şorțului ei.

Mamaia mea a avut multe calități, dar una dintre cele mai utile superputeri ale ei a fost că ne făcea ciorapi de lână țurcană. Lână, ne povestea, cu care se înveleau copiii la stână când erau bolnavi. Pe cea țigaie, mai moale şi nepişcătoare, o folosea la veste sau pulovere. Mi-o amintesc şi acum pe sală, cu furca în şold, fusul într-o mână, torcând lâna gri şi făcând-o bulgăre de ață. Şi ne croşeta, nenică, cei mai zdraveni ciorapi, din fir dublu, de nu îți mai îngheța piciorul neam. Absorbeau apa şi țineau piciorul uscat pe cele mai aprige zăpezi. Şi, din fericire, încă îi mai avem acasă.

Dar ştiți ce mi-am dat eu seama? Gândindu-mă la ea? Că an de an, mamaie credea că ne încălzeşte picioarele cu ciorapii ei de lână. Când, de fapt, ea, prin simpla existență, ne încălzea cu totul.

PS: i-am luat acum opt ani un interviu şi am de gând să fac din el poveşti. Sper să vă placă.
PS2: l-am rugat pe tata să facă o poză artistică cu nişte ciorapi de la mamaie. Asta mi-a trimis, asta vă arăt.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.