N-am fost pregătită să fiu mamă. M-a învățat el

0 Comentarii
N-am fost pregătită să fiu mamă. M-a învățat el

Cine mă cunoaște, știe că am fost dintotdeauna puerilă, ușor iresponsabilă, cu capul în toți norii și cum, necum, m-am descurcat să fiu un copil mare până când m-am măritat. Nici în timpul sarcinii nu m-am schimbat grozav. Vă spun, erau ceasuri în care nici nu realizam că sunt însărcinată. Nu conștientizam, dar nu pentru că nu voiam copil. Nu, nu. Ci pentru că eram adânc fixată, cu o ancoră, într-o nuvelă în care eroul se încăpățâna să crească.

Nu pot nici să spun că am plănuit venirea lui Luc acasă. Îmi plesnește obrazul de rușine când aud că sunt mămici care își doresc copii încă de pe scaunele facultății, iar universul e atât de ciufut încât nu le permite. Ca să înțelegeți, timp de două luni eu nu am știut că sunt însărcinată. Eram într-adevăr mai somnoroasă și mai leneșă, dar -recunosc- am multe momente în care mă complac în inactivități și atunci am crezut că doar exagerez. Cum am aflat? Am mâncat varză călită la serviciu trei zile la rând, la ora 11.00 dimineața. Se întâmpla chiar înainte să împlinească soțul meu 30 de ani.

-Ali, tu ești însărcinată, îmi tot repeta un coleg.

-Fugi dom’le de aici, că nu are cum.

În mintea mea chiar nu avea. Vorbiserăm noi doi, eu și Andrei, să ne iubim cu folos (cum frumos ne ura socrul!), că iubirea ar trebui să aibă și o formă, nu doar un fond, dar ne pusesem de acord ca începând de anul acesta. Așa că, am făcut testul de sarcină numai de gura colegului, în pauza de masă, în toaleta unui mall. Să îi demonstrez că se înșală. Nu am mai apucat. Acum însă îmi doresc din Nord până Sud și de la Est la Vest să rescriu momentul în care Luc mi-a zis că vine. Îmi doresc să îl fi plănuit cu luni în urmă, să putem lărgi timpul în care existăm împreună. Merit tot oprobriul din lume, toate privirile urâte ațintite asupra mea și merit să mă înțepe amintirea, pentru că eu, la ivirea celei de-a doua linii, nu am țopăit de fericire. Nicidecum tristă, dar nici nu m-am urcat pe pereți. Eu am fost uimită. Auziți și voi! Primul sentiment a fost de uimire și mă doare când o spun cu voce tare. Nu îmi venea să cred, intrasem într-o rază de spaimă și mă simțeam complet nepregătită. Evident, odată ce i-am spus lui Andrei, totul s-a schimbat, dar asta nu mă scutește de vină.

Dacă stau bine să mă gândesc, nici în primele două săptămâni de după naștere nu m-am putut bucura pe deplin. Eram năucă, cu dureri specifice perioadei de lăuzie, cu ușoară depresie post-partum. Dar, ușor-ușor, copilul ăsta frumos, cu ochi verzi și gene lungi, s-a cuibărit în mine și în tot ce înseamnă simțuri. Cu primul contact vizual, cu prima vocaliză, cu primul rânjet, cu nevoia lui constantă de a mă avea aproape, m-a cucerit irevocabil și fără drept de apel. Acum, aș da orice să mă pot întoarce în toaleta de la mall și să îmi pot șopti la ureche: “Ali, este cel mai frumos cadou din toată existența ta. Nu te mai speria!”

În sfârșit, acum nu pot decât să am speranța că mă va ierta când va afla că mama lui a fost “uimită” și sper să mă creadă când îi spun că -odată  cu el- eu m-am reîndrăgostit. Am dat peste o dragoste copleșitoare și greu de înțeles. Atât de mare, încât, uneori, ca să îmi eliberez energia, mă strâng pe mine în brațe și nu pe el, să nu îl doară strânsoarea. N-am fost pregătită să-i fiu mamă, dar am învățat. M-a învățat el.

Poza: arhivă personală, Luc la Oceanul Pacific

Cu drag,

Alexandra

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.