N-ai vrea să te dai pe toboganul din parc cu copilul tău?

6 Comentarii
N-ai vrea să te dai pe toboganul din parc cu copilul tău?

Un parc în Tokyo, Shinagawa. Un simplu parc prin sud-vestul oraşului. Spun simplu, deşi el este complex şi frumos, pentru că nu este unul dintre cele mai mari, renumite. Este cel în care ne facem noi veacul de când am ajuns aici, fiind aproape de casă. Şi data trecută, şi acum, am observat că parcurile lor publice pentru copii sunt precum parcurile noastre de aventură, pentru care plăteşti accesul. Aici, aşa sunt toate, peste tot, gratis. Şi o spun cu o ciudă de nu mă văd că nu avem şi noi.

Un fel de tiroliană

Nu am fost în multe parcuri de joacă pe acasă, recunosc. La Voineasa – avem unul mic şi pricăjit (dar avem pădurea!), iar la Bucureşti, de obicei, mergem în cel din cartierul nostru, Bazilescu, şi prin Herăstrău. Dar după ce am ajuns aici şi am văzut diferențe frapante la aspect, curățenie şi calitatea jocului, m-am minunat ca prostul şi m-am tot gândit cum să îmbunătățim şi parcurile de la noi. Evident, banii publici trebuie investiți în alte sectoare prioritare, dar cred că putem face schimbări cu eforturi minime în două direcții şi o să vă garantez că o să fie extraordinar:

1. O mai mare curățenie

Vă spun, aici -deşi oraşul are o populație mai mare decât întreaga Românie – este atât de curat, încât mă şi enervează. Nici măcar pe borduri nu este praf. Ca să vă dați seama despre ce nivel de curățenie vorbesc, vă spun doar un lucru: nu au coşuri de gunoi pe stradă. De ce? Fiindcă nu aruncă nimeni, nimic. Totul se pune în buzunar şi se sortează acasă. Dar când mai văd totuşi câte o pungă de plastic aruncată de vânt, respir uşurată şi îmi zic, cârcotind, “uite, uite, mai au şi ei ceva mizerii, ha-ha!”. Evident, sunt doar în mintea mea. Or, la noi, mereu am văzut în parcurile pe care le-am frecventat semințe, chiştoace, capace de sticle, ambalaje, rahați de câini. Şi, în loc să fiu fără griji, stăteam ca bufnița cu ochii pe Luc şi strigam să nu le bage în gură. Sigur se poate, nu e greu, şi putem şi noi ajuta la asta. Gândiți-vă, indiferent cât de mare, mic, accesorizat sau nu ar fi parcul, dacă ar fi curat lună şi îngrijit, ar fi complet schimbat.

Parcul Shinagawa

2. Încurajarea părintelui să se joace cu copilul

Nu ştiu voi, dar eu nu am prea văzut acasă părinți să se dea în leagăn în parc. Foarte rar. Şi, drept să vă spun, nici eu nu m-am încumetat, de ruşine. Şi, cel mai probabil, de frică să nu mă ia oamenii la cinci păzeşte că stric aparatele copiilor. Sau să iau amendă. Am mai aruncat o minge, am mai jucat un pituluşu, am mai desenat în nisip, dar în rest am cam supravegheat. Or, aici, în Japonia, toți, dar toți părinții se dau în leagăn cu copiii, se dau pe tobogan, intră în țarcul special amenajat cu nisip, sar pe diferite forme ca să îşi încurajeze copiii să facă la fel, merg şi aleargă desculți. Nu stau pe telefoane şi interacționează foarte mult cu prichindeii.

Noi doi pe un “nor”

Un tătic

Eu am rămas statuie, vă spun, când am văzut prima oară o doamnă, de zece ori cât mine, dându-se în leagăn cu copilul ei. Gândirea mea de român nu a întârziat să apară şi mi-am zis şi eu că acum strică leagănul. Dar nu, nu a stricat nimeni nimic şi, mai mult, şi-a ajutat băiatul să îşi înfrângă teama de leagăn. Cum am făcut şi eu azi cu Luc: l-am ajutat să se dea pe tobogan, fiindcă îi era frică singur. Or, acasă, n-aş fi îndrăznit.

Şi nu cred că toate, toate aparatele din parcurile de aici sunt mai rezistente. Nu, chiar nu. Sunt tot din plastic, tot cu lanț, nimic spectaculos, doar mai multe, mai îngrijite şi mai creative. Iar soțul meu e sigur că până şi leagănele de bebeluşi din parcurile de la noi ar fi solide. Şi până la urmă, vedem şi noi dacă unele aparate sunt mai rezistente sau nu, dacă încăpem sau nu.

Aşa că, nu ştiu cum facem, dar trebuie să ne schimbăm mentalitatea. Să nu ne fie ruşine să ne urcăm pe tobogan şi să ne dăm cu copiii noştri. Să lăsăm telefoanele din mână şi să îi alergăm până zic “piua”. Mai ales când nu prea sunt copii în jur şi nu au cu cine se juca. Ar trebui să ne încurajăm şi să ne admirăm dacă facem asta, nu să ne aruncăm priviri încruntate. Cu toată sinceritatea vă spun, este mult, mult mai frumos să te joci cu copilul, decât să te uiți la el cum se joacă. Eu, cel puțin, m-am distrat teribil. M-am simțit mai copil decât sunt.

Luc şi mami

PS: o mămică vigilentă mi-a atras atenția că, pe tobogan, se pot întâmpla şi accidente, ca aici. Accidentele pot apărea – până la urmă – din toate colțurile, dar e bine de ştiut şi e bine să fim atenți dacă alegem să ne dãm cu copilul în brațe. Eu am să încerc să fiu 🙂

Fotografiile: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

 

6 Comments

  • avatar

    o femeie

    22/08/2018

    ce frumos ai scris! Minunat!
    Da, m-am dat cu copilul in leagan si pe topogan pana nu a mai vrut sa stea cu mine – 3 ani juma, cam asa. Dar majoritatea mamelor din jurul meu nu – si cred ca problema mare la romani e si greutatea mare si lipsa conditiei fizice…majoritatea japonezelor pe care le stiu au 40 kile cu tot cu poseta 🙂

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      22/08/2018

      Mulțumesc din tot sufletul, dar nu am scris mare brânză. Am descris o dorință 😛
      Mulțumesc că ai trecut pe aici. Sper să mai revii 🙂

  • avatar

    roxana

    24/08/2018

    Bunicul meu avea 58 de ani cand se dadea cu mine pe tobogan, A fost momentul cand a devenit eroul meu. 🙂 Asta incerc si eu acum cu al meu pusti desi am mai putini ani si mai nu sunt o figura de poveste.

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      24/08/2018

      Wow, minunat erou! Tata al meu are 51 de ani si face toate cele cu nepotul lui. Dar uite ca pe tobogan nu a avut sansa 😀

  • avatar

    vavaly

    24/08/2018

    am 43 de ani si ma joc cu copiii in parc fara sfiala. ma dau si in leagan. profit cat mai sunt mici sa ma joc si eu si ei chiar se bucura.

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      25/08/2018

      Minunat!!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.