Oriunde, dar împreună. Chiar şi în Japonia

2 Comentarii
Oriunde, dar împreună. Chiar şi în Japonia

La noapte plecăm iar în Japonia, pentru două luni jumătate. Cu Luc. Trebuia marțea trecută, dar copilul meu a făcut o infecție virală chiar în ziua decolării (nu e prima oară când ni se întâmplă) şi am reuşit să reprogramăm zborul. Pentru cine nu ştie, noi am mai reuşit să mai ajungem acolo în mai, două săptămâni, când Andrei ne-a luat cu un interes ascuns. Să ne arate cât este de frumos şi să ne convingă să ne întoarcem pentru mai mult timp. Pentru job. Şi ce credeți? I-a ieşit. I-a ieşi atât de bine, încât am zis că m-aş muta toată viața acolo.

Aş sta toată viața într-un loc unde politețea este enervant de exagerată, unde toată lumea poartă măşti la răceli, unde se merge doar pe partea stângă, unde se stă la coadă în cele mai aglomerate ore, unde toaletele din parc par nişte căbănuțe din munți, cu muzică şi sunete de apă, unde peste tot sunt piste – nu doar pentru biciclete – ci pentru oameni nevăzători, unde bacşişul este o ofensă, iar deşeurile sunt reciclate pe 12 (12!) categorii. Iar dacă nu îl reciclezi cum trebuie, te faci de râs în cartier, iar onoarea îți este pătată.

Da, m-aş muta şi mâine, dacă nu ar fi inima asta a mea atrasă mereu de acasă, de părinți, de prieteni. De aerul tipic voineşar, pe care îl simți de la 30 km depărtare. Dar pentru câteva luni, am spus “Da!”. Data trecută, zborul de 16 ore cu un copil de un an şi ceva a fost neaşteptat de uşor şi sper că şi acum va fi la fel (puteți citi aici cum a fost prima oară, iar aici ce am avut la bagajul de mână). Emoții mari nu am în privința asta acum. Nici măcar în privința mâncării pentru Luc, fiindcă mă car de aici cu făină, mălai, griş, cous-cous, condimente. Nu pentru că nu ar avea ei, ci pentru că sunt foarte greu de dibuit. Data trecută, am luat de zece ori zahăr în loc de sare, am luat de multe ori tofu în loc de brânză, trei margarine până să nimerim untul şi vreo cinci-şase sortimente de iaurt până să îl nimerim pe cel bun. Ehe, distracție!

Singurul gând-rugăminte care mă bântuie este să fim bine. Doar să fim bine şi sănătoşi. Că nu ştiu de ce, Universul ăsta m-a făcut panicoasă. Iar istoriile noastre, cu îmbolnăvitul chiar în ziua plecării, nu mă ajută. Şi nici nu mai menționez că Luc şi-a fracturat între timp şi un degețel de la picior, că nici mie nu îmi vine să cred, deşi medicii au spus că îşi va reveni repede. O să vă povestesc eu. Una peste alta, ştiu că nu o să fie uşor, ştiu că nu o să mai am timp să scriu, să mănânc, să merg la veceu, să stau cu nasul în geam, să mă aranjez, să povestesc cu vecinii. Dar ştiu sigur că este mai bine să fim împreună. Oriunde, dar împreună. Chiar şi la capătul pământului, în Japonia.

PS: mama şi fratele meu vin cu noi pentru două săptămâni.

Poza: arhivă personală

Cu drag,

Alexandra

 

2 Comments

  • avatar

    Florina

    07/08/2018

    Iti vine sa crezi ca eu abia anul asta am vazut filmul Ultimul samurai cu Tom Cruise, de ce asa tarziu, nu ma intreba ca nu stiu 🙂 Am ramas profund impresionata de cultura japoneza, oamenii astia chiar sunt de admirat pentru ordinea lor, pentru cat de civilizati sunt, ai vazut si tu cum e in Bucuresti pe scara rulanta, de exemplu, unde in loc sa-i gasesti pe toti pe dreapta, sunt asezati haotic 🙁 si la noi exemplele proaste pot continua din pacate. Cert e ca ar fi bine sa invatam și sa luam de la altii ce ne lipseste. Va doresc sa fiti sanatosi cat stati acolo si, cine stie, poate te intorci cu un mic Luc care vorbeste in japoneza ca prinzi exact varsta la care va incepe sa lege ceva cuvinte 🙂

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      09/08/2018

      Daaa, sunt extraordinar de civilizati. Te si enerveaza :)))

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.