Alăptarea noastră

2 Comentarii
Alăptarea noastră

Spre ruşinea mea, abia acum am aflat că există Săptămâna Mondială a Alăptării. Văzusem mai multe articole despre subiect în news feed zilele trecute, unele echilibrate, altele părtinitoare, altele vehemente, dar nu am acordat importanță, până nu am citit mai cu atenție. Mereu mi s-a părut un subiect sensibil, intim şi am preferat să nu scriu despre el, să nu fiu eu cea care dă sfaturi, pentru că nu sunt expert. Nu îmi place să judec, să fiu părerolog sau să supăr pe cineva. În schimb, mi-am privit copilul şi mi s-a făcut poftă de scris. Mi s-a făcut poftă să vă spun cum a fost la noi, cum a fost alăptarea noastră, cu ambele fețe ale monedei.

Fac parte din categoria mamelor care au reuşit să alăpteze. Şi încă alăptează, după un an şi şase luni. Ştiu mămici cărora le-a fost mult mai uşor decât mie, dar cunosc şi mămici care s-au chinuit enorm, atât pe sine, cât şi pe copilaşi, şi renunțarea a fost cea mai bună soluție pentru ele. Fac parte din subcategoria mamelor care, în primele luni, vă spun cel mai sincer, nu mi-a făcut nicio plăcere să îl pun pe Luc la sân, oricât de dur ar suna. Durerile incredibile mă împiedicau să simt acea “magie”, despre care mă întrebau toți. “Magie” care părea să nu mă caute vreodată, motiv pentru care îmi puneam la îndoială veleitățile de mamă. Pentru care mă simțeam vinovată. Îl alăptam pentru că ştiam cât de important este pentru sănătatea lui (este, indiscutabil!) şi îmi pusesem în minte un termen limită de chin, între şase şi nouă luni. Atât aveam de gând să îi dau lapte matern.

Țin minte că îmi muşcam buzele cu dinții de dureri ori de câte ori lua Luc masa şi îmi făcea răni. Încercasem şi cu mameloane de silicon, dar copilul meu nu voia nici măcar să le miroasă. Iar la consultanți în alăptare – de ce să mint – nu am apelat, că nu am ştiam pe atunci de existența lor. Singurul remediu de alinare – v-am mai povestit – a fost să îi număr gurile de lapte. Pe cuvânt! Număram de câte ori sugea. Astfel, mă concentram pe cifre şi îmi eliberam mintea. Când era mic, mic, lua în jur de o sută de guriţe la o masă, apoi a crescut pe la 400-500, ca în puseele de creştere să ajungă la 1.000 de guri. Cine mă vedea că număr o oră jumătate încontinuu credea că o luasem razna. Dar mie îmi făcea bine.

Şi vă mai mărturisesc un lucru tare dureros: ajunsesem să mă întreb dacă Luc al meu vrea la mine doar pentru sân. Dacă mă iubeşte doar pentru că îi hrănesc. Eram clar îndurerată fizic şi psihic, dar mă iert, pentru că numai eu ştiu cât de greu mi-a fost. În plus, cred că toate trecem prin astfel de mii de sentimente copleşitoare, sub o formă sau alta, după ce devenim mame.

Când, pe la două-trei luni – da, cam aşa de târziu! – rănile, mastitele şi durerile groaznice au început să se diminueze. Şi, pe măsură ce se micşorau, un nou sentiment începea să se cuibărească în mine. Începea să crească un soi de linişte, ca un cozonac. Începea să îmi placă şi nu îmi venea să cred. Începuse şi Luc  să mă privească mai bine, să mă caute mai mult, să simtă când sunt în apropiere, iar eu parcă abia aşteptam ora mesei, fiindcă devenea, încet, încet, o întâlnire în doi. Devenea momentul nostru intim, în care nu ne mai deranja nimeni, în care Luc se simțea în siguranță, protejat, iar eu îi povesteam câte în nori şi soare despre noi trei. Deja nu mai număram gurile de lapte, ci minutele minunate petrecute împreună.

Iar acum, la un an şi jumătate, încă mi se pare cea mai mare şi puternică legătură dintre noi. Aproape de legătura în care am fost doi în unul. O legătură care mă ridică pe vârfuri de fericire, dar care mă mai aruncă şi la pământ când îmi dau seama că numai eu o să îmi amintesc de ea. Că eu o să rămân cu imaginile, iar Luc…cu pozele. Iar ca alt aspect, trebuie să mărturisesc că alăptatul m-a ajutat să dorm mai mult (dormim împreună!), m-a ajutat enorm când nu voia să mănânce, când a fost bolnav sau când am zburat 16 ore. Deşi mai avem nopți agitate, în care mă hotărăsc brusc să îl înțarc a doua zi, bucuria cu care strigă “titi” şi cea cu care se alintă mă aduc la sentimente mai bune. Atât de bune, încât nu aş mai vrea să pun punct niciodată. Ce ironie a sorții, nu?

Sunt convinsă că iubirea nu se măsoară în alăptare şi cred cu tărie că nu e un capăt de continent dacă nu reuşeşti o faci. Alte aspecte sunt mult mai importante. Dar nu am cum să nu mă raportez la mine, la experiența mea. Pentru că, vă spun, m-am învățat şi îmi va fi greu să mă dezvăț. Mie, darămite lui Luc. Chiar nu ştiu cum va fi când nu îl voi mai alăpta. Cum o să ne mai unim, ce momente doar ale noastre vor mai fi, cât de mult mă va mai iubi (la fel, la fel, aşa sper şi eu!) şi câte butoaie cu lacrimi am să umplu de tristețe. Habar nu am. Dar ştiu sigur că mereu şi întotdeauna o să îmi fie dor de alăptarea nostră. A noastră.

Mulțumim mult pentru poză, Etereo Photo!

Cu drag

Alexandra

2 Comments

  • avatar

    Florina

    03/08/2018

    Ce sensibil e articolul asta si intim 🙂 .Esti o norocoas ca poti alapta atat de mult, iar bebe al tau e si mai norocos 🙂

  • avatar

    Alexandra

    03/08/2018

    Toate suntem norocoase sa avem copii minunati! Pupici

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.