“Nu există niciodată prea multă iubire și nici prea mult alint”

“Nu există niciodată prea multă iubire și nici prea mult alint”

Continuăm seria interviurilor din rubrica “#dePoveștiCuMamele” cu Mirabela Teodorescu. O mamă extrem de frumoasă și puternică, stabilită în Marea Britanie, ce și-a dat sufletul timp de șase ani până să îi aibă pe minunații ei gemeni de doi ani, David și Justin. Deși medicii i-au dat 1% șansă să rămână însărcinată pe cale naturală din cauza endometriozei, deși a făcut două FIV-uri zadarnice,  a luptat cu toți porii cum numai o mamă știe să lupte și a câștigat războiul. Este un interviu lung, curajos și profund în care Mira pune pe platou lacrimi, bucurii, povești din alăptare, autodiversificare și dorințe. Și ghiciți ce? Ca o confirmare că minunile există, acum așteaptă al treilea copil, tot băiețel.

  1. Mira, știu că șase ani i-a luat universului să îi creeze pe băieții tăi, timp în care ai fost ca într-un roller coaster emoțional. Ai avut momente de zbucium și decepție uriașe, cu două încercări de FIV zadarnice, dar care, iată, nu te-au împiedicat să crezi. Ai reușit nu doar să te ridici, ci și să te întreci și să îți găsești din nou speranța. Povestește-mi puțin despre această aventură și spune-mi, te rog, ce te-a mânat în lupta contra tururor?

Mirabela: Încă de la prima menstruație am avut dureri mari, de nedescris. Lucru absolut normal în România de atunci (spun asta deoarece nu mai locuiesc acolo de mai bine de 12 ani). Mergeam la ginecolog acuzând dureri mari, care duceau la leșin în fiecare perioadă a ciclului menstrual, iar doctorii îmi spuneau: “E normal, dragă, unele femei așa au dureri foarte mari!”. Ei bine, nu, nu este deloc normal și le sfătuiesc pe toate fetele să nu lase lucrurile așa, să meargă la doctor și să se asigure că totul e în regulă pentru că nu e OK să ai dureri care nu trec cu analgezice. Clar e ceva acolo și trebuie depistat ce anume! După un an de încercări pentru bebe, în urma unui consult ginecologic amănunțit, mi s-a pus diagnosticul de posibilă endometrioză. Habar nu aveam de asta. Și ca ei să descopere sigur, dacă într-adevăr despre endometrioză este vorba, trebuiau să mă opereze laparoscopic. În urma operației care a durat aproape trei ore în loc de 45 de minute cât era prevăzut, s-a constatat că nu numai că aveam endometrioză, dar și ultimul stadiu (4- cel mai grav). Doctorii au reușit să ardă cu laserul mare parte, dar era imposibil tot. Acum știam cauza durerilor imense și imposibilitatea de a rămâne însărcinată. Ideea este următoarea: endometrioza te împiedică în a rămâne gravidă, dar, paradoxal, dacă cumva reușești să rămâi, ai mari șanse să o elimini la naștere și atunci crește posibilitatea de a procrea!

Doctorii mi-au dat șanse de 1% să procreez pe cale naturală, dar nu mi-am pierdut speranța. Adică, hello, mai aveam 1% șanse! Am încercat toate băbismele, ceaiuri, un set de Polidin, lăptișor de matcă, medicină chinezească, acupunctură…You name it, I did it! NIMIC, NOTHING, YOK!! 🙁 Aveam deja 27 ani și simțeam cum ceasul meu biologic ticăia…Teste peste teste, analizele lui Alex (n.a. soțul ei) perfecte, ciclul menstrual al meu foarte regulat, singura problemă fiind endometrioza care între timp reapăruse. Aveam din nou dureri…

Ginecologul meu a decis că singurul mod de a rămâne însărcinată este FIV (mulțumesc lui Dumnezeu că locuiesc în UK și statul îți oferă două cicluri FIV sau un FIV și o inseminare, depinde de gravitatea situației, vârstă etc.) Suntem puși pe lista de așteptare și, după câteva luni, primim răspuns că ne-au acceptat! Yoohooo! Am zis că mor de bucurie. Deschid scrisoarea și îmi pică cerul în cap: nu mă încadrez la una din cerințe și nu pot să îmi facă FIV pentru că șansele ar fi minime și ei ar cheltui degeaba cu mine! Sunt prea slabă, BMI-ul meu era sub 17. 🙁 Îi sun plângând și îi implor să îmi acorde patru luni, timp în care mă voi îngrășa sănătos. Ei acceptă și eu mă apuc de treabă. După patru luni, mă apuc de tratamentul FIV (spray, pastile și injecții în burtică) și când urma egg retrieval-ul (n.a. colectarea ovulelor), primesc telefon de la spital să opresc imediat tratamentul deoarece au descoperit un polip în uter și e nevoie să mă opereze de urgență! M-am operat, recuperat și început tratamentul din nou cu alte zeci de înțepături în burtă. Din păcate, nu a fost cu succes FIV-ul, dar măcar au reușit să îmi mențină doi embrioni în viață. I-am păstrat pentru cel de-al doilea ciclu -frozen embryo transfer (n.a. transfer de embrioni congelați). Bun. După câteva luni, începe iar protocolul și merg să transfer cei doi embrioni, dar, din păcate, doar unul a supraviețuit transferului de la rece la cald. După două săptămâni de așteptare, nu am mai apucat să fac testul de sarcină pentru că a venit ciclul menstrual. Din nou fără succes 🙁

Atunci am căzut rău, am plâns și mi-am dat pumni în stomac, am urlat și l-am întrebat pe Dumnezeu dacă există, unde naiba e!?! Am mers la psiholog și am realizat că doar eu mă pot ajuta să mă ridic, că deși sunt în genunchi, nu o să mă opresc aici! Îmi doresc prea mult un copil și nu o să mă opresc din a încerca orice până la sfârșit!  

Am zis că “Everything will be OK at the end. And if it’s not OK, then it’s not the end!” Mi-am lins rănile și m-am aprofundat în muncă, pentru că acum trebuia să plătim FIV, întrucât le epuizasem pe cele două oferite de stat. Cu banii strânși, am făcut nuntă și, apoi, împreună cu Alex, am decis să ne mutăm într-un apartament mai mic, pentru a salva mai mulți bani pentru următorul FIV. De aici, au început o serie de coincidențe sau de semne de la Dumnezeu (voia probabil să îmi arate că există!). În timp ce văd o casă cu agentul imobiliar, acesta mă întreabă de ce vreau să mă mut. Îi explic situația și că încercăm să salvăm bănuți. Insistă extrem de tare să merg la o clinică pe nume Serum din Atena, Grecia. Soția lui reușise să rămână însărcinată acolo, după opt FIV-uri în UK. În acea seară, am căutat clinica pe net și am citit până la epuizare tot ce oferea și tot ce se spunea despre ea. Am decis că o să mergem acolo imediat ce strângem bănuții necesari.

Între timp, din cauza durerilor mari, doctorii au zis că am nevoie din nou de operația laparoscopică, însă considerau că ar trebui să îmi scoată trompele și uterul deoarece afurisita de endometrioză acaparase tot. Asta însemnând să rămân și fără acea șansa de 1% de a rămâne însărcinată vreodată! Am refuzat și am zis că mai bine trăiesc cu durerile, dar nu îmi tai singură ultima mea șansă! Într-o zi, am mers la un interviu pentru un job de noapte, maternity nurse pentru un bebeluș de doar nouă zile. Îl țineam în brațe pe acel mic pui în timp ce părinții mă intervievau și, la un moment dat, mămica ce era trecută de 46 de ani mă întreabă dacă am copii și dacă îmi doresc. Îi răspund sincer care este situația mea și că strâng bani pentru a merge în Grecia la o renumită clinică, Serum. Pentru câteva secunde s-a așternut o liniște apăsătoare, timp în care cei doi proaspeți părinți se priveau cu lacrimi în ochii. Apoi ea mi-a spus: “the baby you are holding now it’s made at Serum!” Deci Dumnezeu mă trimisese acolo, să nu renunț, să văd că se poate!

În cele din urmă am ajuns în Grecia, m-am operat și doctorul a zis că endometrioza a ajuns și pe intestine, că nu a putut să ardă tot, că asta ar fi însemnat să ajung la morgă (his words) și că drumul spre FIV acum va fi mult mai anevoios. Dar că îmi promite că la sfârșit voi fi gravidă. Am făcut câteva luni tratament, după care m-am reîntors în Grecia cu atâta pozitivism, încât am luat cu mine trei perechi de șosetuțe. Am zis că acest FIV va fi cu succes și voi avea trei suflete! La transfer am cerut să pot intra cu șosetele și le-am ținut pe piept. Am revenit acasă, la Londra, și după două săptămâni de așteptare și șase ani de drum  lung și anevoios, cu sufletul purtat cum îi stă bine oricărui rapidist, de la agonie la extaz, rezultatul pozitiv, ÎNSĂRCINATĂ ÎN SFÂRȘIT!!

Aveam șapte săptămâni de sarcină când am făcut primul ecograf (pusesem doi embrioni), unuia i se oprise inimioara din bătut cu doar o săptămână înainte, iar unul se despărțise în doi, deci eram însărcinată cu identical twins! Am renăscut atunci, deși jumătate din suflet plângea după bebele pierdut. Îi mulțumesc lui Dumnezeu zilnic!

În lupta contra tuturor am fost mânată clar de dorința imensă de a avea un copil. Pe parcursul acestor șase ani, au fost mulți oameni care m-au încurajat, dar și mulți care nu m-au înțeles, care mi-au zis direct că ei nu și-ar supune corpul la o asemenea “tortură”. Pe bune?? Înseamnă că nu îți dorești cu adevărat asta! Au fost și persoane care mi-au zis că sunt nebună, că în loc să îmi cumpăr casă (ăsta era proiectul nostru pe care abia anul viitor îl vom putea în sfârșit termina), cheltuim zeci de mii de lire pe FIV, că ar trebui să aștept să îmi dea Dumnezeu copii, nu să forțez mâna destinului. Să îmi fie cu iertare, dar la 30 și de ani, suferind de o anumită afecțiune, nu pot aștepta să îmi bage Dumnezeu în sac! Plus, ce fac într-o casă pustie, fără glas de copil și râsete și țipete? Nimic. Dumnezeu ne va ajuta să le îndeplinim pe toate, pe rând și prioritar au fost și vor fi întotdeauna copiii!

  “Nici cu durerile de după cezariană nu am acceptat ajutor. Mă ridicam în fund, ceream copiii pe pat și îi schimbam singură”

2. Care a fost primul tău gând după ce ai aflat că o să ai gemeni? I-ai visat vreodată sau ți i-ai închipuit în vreun fel? Eu, spre exemplu, l-am dorit pe al meu cu ochii verzi, cu gene lungi și gropițe. Le are pe toate trei.

M: Încercând de atâta amar de vremea să am propriul copil, am devenit cumva overprotective și eram (ai să râzi!) terifiată de gândul că o să fie nevoie să vină cineva din țară să mă ajute (mami, soacra), așa că în momentul în care am aflat că sunt gemeni (așteptându-mă cumva la trei – pentru că încă mai credeam în visul meu plin de pozitivism), am răsuflat ușurată și primele cuvinte rostite au fost: Superrr! Cu doi mă descurc, nu o să am nevoie de ajutor! 🙂 Nu mi i-am imaginat nicicum, îmi doream doar să fie sănătoși, cu toate membrele la locul lor. Fratele meu însă a visat că voi avea gemeni, băieți, blonzi și creți. Blonzi sunt, creți parcă acum încep.

3. Cum e să fii mamă a doi băieți în Anglia? Te-ai stabilit deja de mai bine de 12 ani, dar sunt curioasă dacă există și gânduri de întoarcere în țară.

M: Mă simt binecuvântată să mă aflu aici, cu atât mai mult de când sunt mamă. Noi suntem deja, de mulți ani, rezidenți permanenți ai acestei țări și, implicit, și copiii dețin pașaport britanic. Plănuim să ne retragem în țară când o să ieșim la pensie și să ne petrecem verile pe vase de croazieră 😉  Însă nu se știe, cum e vorba aceea: niciodată să nu zici niciodată!

4. Cum au fost primele șase luni cu ei din punct de vedere al alimentației, al somnului, al acomodării unii cu ceilalți? Cum ai reușit să îi alăptezi exclusiv? Mie mi se pare incredibilă această reușită.

M: Wow, primele șase luni…cele mai grele, dar și cele mai prețioase! Din motive medicale, am fost programată pentru inducerea nașterii la 36 de săptămâni și, dorința mea de a naște natural, părea cumva aprobată. Însă, din păcate, riscul era prea mare. Gemenii fiind identici împărțeau aceeași placentă și riscul mare era să iasă primul bebe și placenta să îl urmeze imediat. Astfel, cel de-al doilea rămânea fără oxigen și murea înainte de a-mi face cezariană de urgență. Deci cel mai sigur era cezariană direct. Astfel am simțit că cel mai bine ar fi ca mami să vină primele două săptămâni să mă ajute, până mă recuperam după operație. Alex m-a ținut de mână și m-a încurajat pe tot parcursul cezarienei, astfel ne-am putut bucura și am plâns de fericire în același timp de primul lor țipăt. La 30 de minute după operație, mi-am pus puii la sân. Țin să menționez că au venit direct cu mine la reanimare până mi-am revenit, iar seara am plecat împreună în salon. A treia zi dimineață eram acasă. Am fost atât de overprotective și posesivă într-un fel, încât nici cu acele dureri de după cezariană nu am acceptat niciun ajutor. Mă ridicam în fund, ceream copiii pe pat și îi schimbam singură. Așa a fost și acasă, mami mi-a fost de mare ajutor pentru că îmi gătea și făcea curat zilnic, dar am terorizat-o, săraca. Nu o lăsam să îi schimbe, doar eu îi schimbăm, eu le-am făcut baie zilnic, deși abia mă mișcam de durere, o lăsam doar să îl râgâie pe unul din ei, atât! Săraca mamă! Bine că e mama mea și mă iubește necondiționat, că mă purtam ca un monstru atunci (poate și de oboseală). Uneori, stătea rezemată cu brațele pe pătuțurile lor și îi privea, iar eu, cretina, o certam că le ia lumina zilei😂😭

Din cauza icterului, trebuia să îi trezesc din două în două ore noaptea să sugă. Am avut o pernă pentru alăptat gemeni, care pentru primele nouă luni a fost life-saving! Stăteau la sân cam o oră, îi mai râgâiam zece minute și îmi rămâneau fix 50 minute de somn până la următoarea trezire. Eram atât de obosită, încât mă trezeam după câteva minute și țipam la Alex să ia copiii că i-am uitat pe masa de schimbat😂😂 Bietul Alex se trezea buimac și speriat. Fugea la pătuț și zicea: prințucă, copiii sunt în pătut, dorm! Sau mai legănam și șâșâiam la o pernă zicând că sunt copiii! Atât eram de obosită! După ce a plecat mami, am rămas oarecum singură cu ei. Alex muncea ca și acum, ture de zi și ture de noapte. Eu însămi fiind alăptată un an jumătate, mi-am dorit enorm să alăptez. Am găsit suport încă din spital. Iar acasă, când copiii au intrat în primul puseu de creștere, deși știam teoria, m-am cam speriat. Oare de ce plâng? Clar nu se satură…bla bla bla! Ei au fost născuți prematur și erau mici, 2.340 g David și 2.380 g Justin. În prima săptămână au scăzut la aproape 1.800 g și moașa care venea o dată la două zile acasă mi-a zis să le dau lapte praf. În plin puseu, când plângeau, deși stăteau o oră la sân, am cedat și le-am dat un căpăcel de lapte praf la fiecare, apoi m-am simțit vinovată și am izbucnit în plâns. Suspinând, am sunat la 9 seara la Breastfeeding support line și le-am povestit tot.

Au zis să mă calmez și să continui cu sânul, să fac compresii și să nu uit că laptele se produce la cerere, deci cu cât sug mai mult, cu atât produc mai mult. Că acum când sunt agitați, ei plâng, dar nu de foame! M-am conformat și bine am făcut. Acum avem doi ani și încă țițilim cu spor! La 1a6l, când au făcut amândoi boala gură-mână-picior și am ajuns la urgențe cu ei cu temperatură 40, când nu au mâncat trei zile și nici apă nu acceptau, dar stăteau nonstop la sân, doctorii mi-au zis să îi mulțumesc lui Dumnezeu că sug, că altfel îi internau să îi pună la perfuzii, să nu se deshidrateze. Ei însă erau mega hidratați😂  

Sunt o mare militantă a alăptării, sunt chiar membru La Leche League UK, sunt mândră să spun că am ajutat foarte multe mămici să alăpteze și sunt mândră de ele. În schimb, sunt ușor dezamăgită de altele, care au renunțat mult prea ușor. Consider că oricine poate alăpta, însă nu oricine are destulă răbdare și determinare.

“Am decis că autodiversificarea este cea mai bună alegere (…) Le-am dat o pulpiță de pui în mână și au devorat-o pur și simplu”

5. Din exterior, Alex pare un tătic tare mândru și implicat, fiind, poate, unul dintre pilonii tăi. Cum ai descrie relația voastră și cum se împarte între voi și job?

M: Alex muncește și de zi, și de noapte. Îi e destul de greu, dar nu se plânge. Îi sunt foarte recunoscătoare că mi-a oferit șansa de a sta acasă cu copiii, de a-i alăpta și educa, îndruma așa cum știu și cred eu că este mai bine. Aici în UK concediul de maternitate este de doar nouă luni, după care, dacă nu te întorci la muncă, nu mai primești niciun ban (știu că în țară sunt doi ani). Când este liber, stă cu ei două ore cât să pot să le gătesc, să fac curat sau ce mai este de făcut prin casă. Ieșim toți patru în parc sau în grădină și încercăm să petrecem cât mai mult timp calitativ cu ei! Mă ajută la baie când este acasă, e mai ușor când e și el prin preajmă. Încerc și eu să ajut cât pot la bugetul familiei, chiar am grijă de un băiețel din Lituania care are aproape șapte ani, de trei ori pe săptămână. Alex e un tată minunat, care își iubește copiii maxim!

6. Curajul nu ți-a lipsit nici la capitolul diversificare, aplicând modelul BLW (autodiversificare, pe românește), în care copilul se învață să mănânce singur de la bun început. Și, repet, tu ai doi. Cum ai reușit?

M: Am “cercetat terenul” ca să zic așa, șase luni până să mă hotărăsc dacă merg pe BLW sau diversificarea clasică și, în final, am decis că autodiversificarea este cea mai bună alegere. Nu regret nicio clipă, copiii mănâncă foarte, foarte bine și, în momentul de față, aproape orice. Am început la 6l2s, cu un pic de teamă ce-i drept, dar hotărâtă și cu încredere în copiii mei! Alex m-a susținut și asta mi-a fost suficient. Citisem cartea în PDF cu BLW și știu că atât mi-a rămas întipărit în minte: “Loud and red, let them go ahead. Quiet and blue, they need help from you!” Am fost foarte tare pe poziții și nu m-am pierdut cu firea niciodată. Am știut că până la un an sânul e baza și doar experimentează cu mâncarea. Așa că nu m-am stresat prea tare, dar recunosc că a fost o provocare. Sunt doi, îți imaginezi, mare parte din timp fiind singură cu ei. Am avut făcut și un paediatric first aid (n.a. ajutor pediatric de prim ajutor) înainte și probabil că și ideea că știu ce să fac în caz de înec m-a liniștit!  

A fost mai greu la început, acum e mult mai bine. Era mult de curățat și timp nu prea aveam pentru că eu trebuia să fac și mâncare, și curat, și tot timpul doar eu cu ei, dar nu regret o clipă. Am avut și momente în care am țipat și am plâns că nu mănâncă, acum însă sunt mai relaxată. OK, nu mâncați nimic acum, nu-i nimic, mâncați la cină sau mâine. Trăiască țiți, știu că asta nu refuză, deci se hidratează și de foame nu mor.

 

7. Am văzut că în România BLW-ul începe să câștige din ce în ce mai mult teren, dar încă sunt muuulte mămici cărora le este teamă să încerce și cu unul (cum a fost și cazul meu). Ce sfaturi ai în buzunare pentru ele? Ce ar trebui să știe și ce unelete ar trebui să aibă la început de drum?

M: Îmi amintesc că eram în țară când ei au împlinit șase luni și toți mă băteau la cap să le dau să mănânce, că doar am zis că le dau la șase luni, că e târziu și sunt morți de foame și de aia mă țițilesc nonstop😂 Uite că nu am vrut, am preferat să mai aștept două săptămâni ca să stea și ei mult mai bine în funduleț și să fiu singură, fără stres. Au acceptat ideea de BLW deși erau terifiați. Singura persoană care m-a surprins însă a fost bunica mea. Când eu sunam extaziată și trimiteam filmulețe și poze cu ei mâncând și lăudându-mă că le-am dat o pulpiță de pui în mână și au devorat-o pur și simplu, și toți erau “Wow!”, bunica mea îmi răspunde deloc impresionată: “Normal că mănâncă singuri, sunt mari, au aproape șapte luni!”😱 Și atunci am realizat că de fapt părinții și bunicii noștri au început diversificarea clasică timpuriu (trei-patru luni), dar la șase-șapte luni deja așteptau ca noi să mâncăm singurei. Și mi-am dat seama că nu trebuie să mă tem. Și mi-a fost și mult mai ușor așa, în acest fel puteam și eu să mănânc odată cu ei la masă și nu alergam ca nebuna după doi țânci cu lingurița, nemâncată și mega obosită. Am ales să le fac eu brânzica în casă, să le gătesc fără sare până la un an cel puțin și fără zahăr (avem doi ani și încă nu îi știu gustul), nu le-am dat nimic la borcănașe din comerț și nici pufuleți, biscuiți și ciocolată. Prefer să stau să le fac eu.

Sunt ciudata parcului, noi avem ca snacks în parc avocado, fructe și biscuiți sau prăjiturele făcute de mine, fără pic de zahăr. Copiii mei nu s-au uitat încă la televizor, tabletă sau telefon. Prefer să petrec timp cu ei, să cântăm și să ascultăm. Sunt mândră că am reușit să îi țin departe până acum în condițiile în care singură fiind cu ei mi-ar fi fost mult mai ușor, dar consider că le-am făcut un bine. Nu mă interesează ce fac alți părinți cu copiii lor, ce le dau să mănânce și urăsc când unii își permit să îmi zică pe față că nu e OK ce fac. E treaba mea, eu nu mă bag peste tine, deci tu de ce ai face-o? Eu nu mă apropii de o mămică ce îi dă lapte praf micuțului ei de nici o lună de viață să o întreb de de o face, însă multe îndrăznesc să se apropie de mine și să spună copiilor mei că sunt foarte mari și nu ar mai trebui să sugă, că e rușine! Că o să îmi ajungă sânii la buric. Dumnezeule, pot să îi port în șosete, e treaba mea, my kids-my boobs, so get a life! Recomand autodifersificarea din suflet, singurul sfat este să ai încredere în tine și în copilul tău!   

“Cert e că dacă nu se autoînțarcă ei până atunci, eu nu îi înțarc și clar am să îi alăptez pe toți trei”

8. O mamă curajoasă are la bază o femeie puternică. Spune-mi, mai ai timp de tine? Când a fost ultima oară când te-ai răsfățat cu un masaj?

M: Timp pentru mine mai rar. Mă vopsesc o dată pe lună și ajung și la pensat tot cam așa. Îmi fac manichiura și cam atât. De fardat mă fac oricum foarte rar de fel. Cu un binemeritat masaj m-am răsfățat vara trecută, cât am stat în țară la mami, ea lua mirucii și, o dată pe săptămână, o oră jumătate aveam masaj. Vio cu mânuțele ei magice mă relaxa total. În fiecare vacanță, o chem săptămânal acasă și ăsta este răsfățul meu. Mami îmi aduce cafeaua la pat în fiecare dimineață și îmi gătește tot ce poftesc, așa că abia aștept verile. Aici, din păcate, nu am timp de așa ceva. Dacă reușesc să fac o baie în cadă fără să ies la titileala e lux! Îmi voi aminti mereu de prima mea zi cu copiii la un playgroup. Aveau mirucii cam o lună și aveam de la moașă o foaie cu câteva locuri de joacă pentru bebei la care să îi duc. Singură fiind, până m-am organizat să ieșim, eram deja în întârziere, nu aveam oricum timp de machiaj și nu știu ce haine. După ce am golit două sertare să găsesc ceva de îmbrăcat care să îmi permită să alăptez ușor și în deplasare, mi-am prins părul în coc, m-am spălat pe dinți și pe față, cremă și go! Ajung acolo obosită, nedormită, mersesem pe jos să fac mișcare, dar și că împingeam la ditamai tirul😂, așez copiii jos și mă uit în jur. Wow, unele mămici erau cu un păr perfect aranjat, machiate, ruj roșu, unghii false perfecte și mă uit în jos la mine și mă gândesc: “oare m-am spălat măcar pe dinți când am ieșit din casă? Că nici asta nu îmi amintesc.”😂

9. Care sunt planurile voastre personale și profesionale în următorii ani? Ce fel de educație ai ales pentru copii?

M: Anul viitor ne cumpărăm în sfârșit casa mult visată și avem sute de planuri legate de amenajarea acesteia. Copiii vor mai sta un an acasă, abia la trei ani vor merge la grădiniță, până atunci însă, vreau să mă bucur de fiecare moment alături de ei. Alex muncește de câțiva ani ca Security Controlor în Heron Tower și luptă pentru postul de duty manager, pe care sunt convinsă că îl va obține întrucât este foarte dedicat și ambițios! Am adoptat educația Montessori cu copiii și rezonăm foarte bine!

10. Am lăsat căpșuna de pe tort la urmă, intenționat. După toate strădaniile, iată că ești însărcinată cu al treilea copil, tot băiețel, care a venit ca o confirmare că minunile există. Știe și el că îi va fi tare bine cu voi.  Cum ați primit vestea?

M: Daaaa, o mare minune s-a întâmplat și iată-mă din noi însărcinată. Nu ne-am așteptat, șansele mele fiind aproape nule. Mi-a întârziat menstruația zece zile,  ceea ce la mine nu se întâmplă. Fiind în Spania în vacanță toți patru, nu am dat mare importanță și chiar am pus totul pe baza schimbării de temperatură. Însă după câteva stări de greață și aproape trei zile în care la fiecare masă am mâncat castraveți murați, am zis “și dacă totuși…” Am ajuns la trei dimineață acasă și întâmplarea a făcut să am două teste de sarcină în casă, am făcut unul și a ieșit pozitiv. Am repetat dimineață și la fel a ieșit. Am mers am luat un clear blu și mi-a apărut clar “pregnant 2-3 weeks”. Wowwww! Am fost amândoi speechless. Pe mine trebuie să recunosc ca m-au încercat o mixtură de emoții. Nu știam dacă să plâng sau să râd. Îmi doream foarte tare măcar încă un copil, dar dat fiind faptul că băieții încă sunt alăptați și au multe treziri noaptea, plus datorită vârstei mă solicită foartă mult, parcă aș fi vrut să se întâmple mai târziu. Nu dați cu pietre, dar mi-au trecut și gânduri de genul că nu am cum să iubesc pe cineva mai mult decât pe ei. M-am înșelat, iubesc atât de mult acest ghemotoc care se va naște în mai 2018, în egală măsură cu băieții.

Am făcut un ecograf la șapte săptămâni ca să văd clar câți sunt și spre surprinderea mea începusem sarcina cu doi în saci diferiți. Unul însă începuse să se absoarbă, iar celuilalt îi bătea inimioara, sunet de care m-am îndrăgostit instant! Am răsuflat ușurată, trei voi putea alăpta, dar patru ar fi fost o mare provocare. Mirucii (așa îi numea Alex de când erau în burtică, eu fiind Miruca, ei erau mirucii) vor avea 2 ani 4 luni când se va naște bebe 3 și sper că mă voi înțelege mai ușor cu ei. Ce mă sperie este alăptatul pe timp de noapte. Ziua e OK, dar noaptea nu îi calmez la momentul actual decât cu țiți și nu știu cum o să fie. Cert e că dacă nu se autoînțarcă ei până atunci, eu nu îi înțarc și clar am să îi alăptez pe toți trei. Nu pot să îmi fac un plan, o să iau fiecare zi day by day și deja mă aștept  ca primele luni să fie foarte dificile și obositoare, frustante chiar pentru toți patru, dar nu am decât să mă las în mâinile Domnului. El nu îți dă mai mult decât poți duce și înseamnă că trebuie să pot. Sper să reușesc!  

11. Ce mesaj ai vrea să le transmiți mămicilor de pretutindeni?

M: Tuturor mămicilor le transmit să se informeze, mult și bine. Să își asculte instinctul și să facă ce simt ele că e mai bine pentru puișorii lor. În niciun caz să nu se simtă mai puțin mămici pentru că cer ajutor, suntem atât de diferiți și nu există mama perfectă. Nu spun că e OK ce am ales eu pentru copiii mei. Nu consider că sunt vreun exemplu de urmat. Încercați să vă creșteți copiii cu blândețe și multă afecțiune și iubire! 

Nu vă fie rușine când copilul “nu e cuminte” și îți aruncă un tantrum de toată frumusețea în mijlocul supermarketului sau în fața rudelor care consideră că “ți s-a urcat în cap deja” . Nu există copii răsfățați și nu există niciodată prea multă iubire și nici prea mult alint!